MEMORIA CARTII POSTALE / Pagini suave de erotism rural

Pe timpul comuniștilor, fotografiile lui Alexandru Bellu nu ar fi fost nicidecum publicate, pentru că ele ar fi contrazis ostentativ teza că țăranul român a fost o victimă obidită și fără speranță a nemiloasei orânduiri burghezo-moșierești, care l-a exploatat fără nici un scrupul pe autorul anonim al baladei Miorița, abrutizindu-l și umilindu-l printr-o nesfârșită foame, mizerie și muncă brută. Ca să incheiem cu această perspectivă propagandistică, să notăm faptul că, in anii 70 cu deosebire, au fost produse zeci și sute de mii de cărți poștale color (unele comandate chiar unui editor străin, Kruger), de un festivism țipător, infățișând țărani și țărance din toate zonele etnogeografice ale țării cu un zâmbet tâmp lipit pe față, purtând costume populare proaspăt scoase de la magazie și stând cuminți la poză lângă o casă de la Muzeul Satului, dănțuind ca la Casa de Cultură in mijlocul unui parc sau sunând din bucium pe dealurile de la margine de oraș. Dimpotrivă, chiar dacă fotografiile făcute de Alexandru Bellu intre 1875 și 1907 il imbracă pe țăranul român intr-o aură idilică desăvârșită, mereu in comuniune firească cu natura, ca un purtător demn de ancestrală ințelepciune sau etalând o gingașă frumusețe interioară și un carismatic pitoresc exterior, ele sunt sincere. Nici una dintre fotografii nu este făcută in studio, cu un decor de mucava in spate, dar idealizind realitatea până la pragul neverosimilului, așa cum bine spunea Dan Popescu, un exeget al artistului, imaginea universului rural oferit de Alexandru Bellu nu are nici o pretenție de document istoric. Nici tablourile cu peisaje și scene de la țară ale lui Nicolae Grigorescu, cu care Bellu a fost foarte bun prieten, nu sunt documente istorice, ci creații ale talentului și sensibilității unui artist care a filtrat realitatea prin propria sa personalitate. In cărțile poștale editate de C. Sfetea sau de Leon Alcalay in perioada 1900-1913 sau mai târziu in anii 20 de Editura Cartea Românească, toate cu mențiunea “Colecția A. Bellu”, țărăncile sunt tinere, frumoase, senine, cu o broboadă pe cap, dar mereu desculțe, fie la râu sau in ogradă, in timp ce rădăcina unui sân fără nevoi de siliconare să se vestească din decolteul generos al iiei. Tinerețea sănătoasă și fertilă a fetelor nu este tulburată de nici un flăcău viril și solid, ci e doar uneori armonios contrapusă de un moșneag venerabil, cu părul alb, cântând din fluier sau ținându-i de tovărășie in carul cu boi la trecerea unui vad. Tot in anii 20 a circulat o serie la fel de numeroasă de cărți poștale editate de Socec&Co S.A., purtând mențiunea “Colecția Radu A. Bellio”, ceea ce permite presupunerea că este vorba de clișee moștenite și publicate de fiul artistului, al cărui unchi a fost marele colecționar de artă și mecena al impresioniștilor parizieni, Georges de Bellio. Alexandru Bellu provenea dintr-o veche familie aromână, originară din orașul Pella din Macedonia, venită in Tara Românească in jurul anului 1870 și s-a născut la 5 mai 1850, mama sa fiind Eliza Stirbey, fiica domnitorului Barbu Stirbey. Potrivit rangului familiei sale, Alexandru a primit o educație aleasă, finalizată oficial – așa cum era moda – cu o licență in drept la Paris, dar neoficial, cu o solidă cultură, canalizată apoi spre colecția de frumos (pictură, numismatică, covoare, mobilier, artă populară – toate fiind donate după moartea sa, in 1921, Academiei Române) de rafinatul său unchi parizian Georges de Bellio.

Pasiunea pentru fotografie a lui Alexandru Bellu, cel care poate fi așezat printre pionierii fotografiei românești, alături de Carol Pop de Szatmary și Constantin Sturza Scheianu, a incetat brusc in 1907. Explicația a fost indreptată spre două direcții: moartea bunului său prieten, pictorul Nicolae Grigorescu, alături de care a impărțit sensibilitatea artistică și fascinația pentru lumea satului sau dramatica răscoală a țăranilor din acel an, reprimată cu duritate de armată și ale cărei orori și excese de sânge nu mai permiteau nici o iluzie idilică.