MEMORIA CĂRȚII POȘTALE / Romania lui Ceausescu, un aliat... incomod?

După 1991, s-a scris mult despre poziția „specială” a României in cadrul defunctului Tratat de la Varșovia, in sensul sublinierii – uneori ostentative – a politicii de distanțare militară și chiar politică a Bucureștiului față de Moscova, de conservare a unei mult invocate independențe. Aproape că se trâmbița ca un titlu de glorie că România, indeosebi cea din timpul lui Ceaușescu, fusese un adevărat rebel nonconformist in cadrul Tratatului de la Varșovia deoarece: R. S. România nu a acceptat subordonarea forțelor sale armate față de un comandament multinațional; directivele Comandamentului Forțelor Armate Unite erau consioderate in România drept recomandări și nu ordine; România nu a adoptat doctrina Tratatului drept doctrină militară națională; după invazia R.S. Cehoslovace de către trupele Tratatului in 1968, România nu a mai participat cu trupe la aplicațiile Tratatului. Retragerea abia in 1958 a trupelor sovietice, staționate pe teritoriul românesc sub pretextul (valabil doar până in 1955 când a fost semnat tratatul de pace cu Austria și s-a stabilit neutralitatea acesteia) a asigurării securității liniilor de comunicații ale Armatei Roșii cu unitățile sovietice dislocate in Austria a fost iarăși interpretat drept un meritoriu gest de independență și patriotism al liderilor comuniști de la București (Gheorghiu-Dej, Bodnăraș, Ceaușescu).
Deși arhivele sovietice sunt incă in mare măsură inaccesibile, cunoscând insă mentalitatea liderilor sovietici, indiferent că aceștia se numeau Hrusciov sau Brejnev, se poate spune că așa zisa independență și emancipare politică a Bucureștiului fost rezultatul unei toleranțe bine calculate de Kremlin. Fiind situată cu toate granițele sale departe de prima linie de contact cu Occidentul, România nu era un pion esențial in apărarea sau atacul sovietic, atâta timp cât Bucureștiul respecta principalele linii politice directoare ale Moscovei și esența marxism-leninismului. Abia atunci când Hrusciov a decis să reorienteze o parte dintre resursele destinate menținerii trupelor sovietice in România spre consumul intern, el s-a lăsat induplecat de argumentațiile lui Dej și Bodnăraș și nu mai devreme. Liderii comuniști români tocmai iși demonstraseră loialitatea față de Kremlin și soliditatea propriului regim atât in criza iugoslavă, cât și in recent inăbușita in sânge revoltă anticomunistă maghiară. Ulterior, lui Ceaușescu i s-a permis in scopuri pur propagandistice o gălăgie naționalistă in scopul satisfacerii propriei megalomanii, cu intreg cortegiul aferent de ridicole lozinci și emfaze de independență, atâta timp cât el a urmat cuminte și ascultător linia și interesele strategice ale Moscovei, care avea nevoie de un bufon in ochii creduli ai Occidentului.
Poate că adoptând o atitudine ceva mai rezervată și mai ințeleaptă in privința re-evaluării teribilistelor lor politici aliate de circumstanță de-a lungul secolului XX, (timp in care au inșelat de două ori increderea germană și au incercat să-i șmecherească și pe ruși jucând – atât cât au putut – la două capete), românii ar putea câștiga un plus de credibilitate și previzibilitate in percepțiile actualilor aliați din NATO, de la care am acceptat deja nu numai comandamentele multinaționale, dar și doctrinele militare de specialitate, contribuția cu trupe și instruirea conform standardelor occidentale.