MEMORIA CARTII POSTALE / Vitregiile unei frății de arme

In volumul de mărturii al Christei Schroeder, secretara particulară a lui Hitler timp de doisprezece ani, aceasta iși amintește la un moment dat de câteva considerații, deloc cosmetizate, ale dictatorului nazist referitoare la principalii săi aliați, inclusiv la mareșalul Ion Antonescu, la armata română și la ofițerii acesteia.
 
Dacă aprecierile lui Hitler despre Antonescu sunt in linia cunoscută a admirației și respectului pentru competența profesională și onoarea acestuia, percepțiile dictatorului despre armata română sunt surprinzător de dure: „Hitler admira mai ales caracterul corect și incoruptibil al lui Antonescu, calități ce contrastau puternic cu metodele și uzanțele dragi compatrioților săi. Singurul reproș pe care i-l aducea era lipsa de fermitate in conducerea afacerilor interne ale țării sale. Armata română era, in opinia lui Hitler, o lume a corupției și trădării“. Inerenta subiectivitate națională ne impiedică a adera in totalitate la nemilosul verdict al lui Hitler, formulat desigur in comparație cu o mult diferită linie de conduită germană, dar și pe baza unor informații și evaluări viciate de percepțiile ariene față de apartenența nației române la ginta latină și proximitatea lumii orientale.
Cu toate acestea, fie și numai cazul generalului Mihail Lascăr, sugerează că Hitler nu vorbea chiar in vânt. Generalul de divizie Mihail Lascăr, comandantul Diviziei 6 Infanterie, fusese decorat in noiembrie 1942 de Hitler cu Crucea de Fier cu frunze de stejar bătute in briliante (onoare ce mai fusese conferită doar unui singur militar negerman, generalul Manerheim, comandantul forțelor finlandeze) pentru a stimula o rezistență inverșunată a acestuia in luptele cu sovieticii, la Cotul Donului. Căzut prizonier la ruși, bănuit a se fi sinucis, generalul Lascăr a reapărut in calitate de comandant al diviziei sovietice de voluntari români, foști prizonieri, „Horia, Cloșca și Crișan”, a devenit ministru de război (29 noiembrie 1946 – 27 decembrie 1947) și susținător al instaurării regimului comunist in România.
Deși era vehiculat cu ardoare de propaganda oficială a regimului antonescian, sloganul unei frății de arme româno-germane a inceput să fie din ce in ce mai contestat de realitățile de pe frontul de est, mai ales după dezastrul de la Stalingrad, când militarii germanii au inceput să-i invinpvățească pe față pe români de străpungerea frontului de către Armata Roșie. Intre România (cel mai consistent aliat antisovietic) și Germania lui Hitler nu a existat nici un pact politico-militar și economic care să definească precis, iar exprimările bombastice ale lui Ribbentrop, ministrul de externe al Reichului, cum că „sângele vărsat in comun sudează mai puternic decât toate pactele”, erau infirmate și deveneau ridicole in fața cruntelor realități ale infrângerilor de pe front. Această degradare puternică a percepțiilor germane referitoare la capacitatea combativă a militarilor români din a doua parte a războiului contrasta flagrant față de curentul de opinie din 1941, de la inceputul conflictului cu URSS, când oficialii germani nu se sfiau să afirme că militarii români sunt extraordinari, că soldatul român este formidabil in ofensivă dar slab in apărare sau că trupele române au fost cele mai bune ale Axei, mai ales dacă au avut parte de șefi buni.
Oricum, toate aceste asperități ce s-au manifestat pe toată durata colaborării intre armatele germană și română, pe front sau in țară, au fost niște simple tachinări colegiale in comparație cu brutala, mitocăneasca și sângeroasa atitudine a militarilor bolșevici, indiferent de grad și funcție, față de mult disprețuitul și batjocoritul frate de arme român de după 23 august 1944.