Memorii

Continuam sa publicam din Memoriile lui Petru Comarnescu. Iata cum il incadreaza in prefata sa la “Pagini de jurnal”, acad. Dan Grigorescu: “O generatie ivita in cultura romaneasca a ultimilor ani din deceniul al treilea, cand cei mai multi dintre acesti tineri extraordinar dotati abia trecusera de douazeci de ani, dar se impusesera cu aplomb in peisajul intelectual al tarii. Era o vreme a confruntarilor violente, cand adoptarea unei atitudini neechivoce era socotita absolut obligatorie de catre acesti intelectuali foarte cultivati, inzestrati cu o solida cunoastere a literaturii, artelor, filosofiei si, in unele cazuri, a vietii cotidiene din Occident. Numele lui Petru Comarnescu e mentionat, in chip firesc, printre cele ale fruntasilor generatiei – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu, Al. Busuioceanu, Stefan Nenitescu, Aurel Brosteanu, Ionel Jianu; mai tarziu, unii dintre ei (de pilda, Brosteanu) si-l vor aduce aminte ca pe acela care daduse structura si dinamizase feluritele grupari culturale ale acestei extraordinare generatii.”

Sambata, 28 iulie 1962

Si acum sa insemn cate ceva despre Ion Tuculescu – acest pictor foarte original si care desigur ca maine va avea mai multa pretuire – ca si Pallady, ca si atatia altii, pe care timpul ii consacra, spre deosebire de altii. Medic la baza si autodidact ca pictor, Tuculescu s-a imbolnavit de cancer la 52 de ani, nefiind in totul realizat, dar indestul pentru a se spune lucruri mari despre dansul. L-am cunoscut cu prilejul primei sale expozitii de prin 1938 sau 1939, cand am scris despre expozitie, nu mai tin minte unde, iar el, impresionat, mi-a daruit un tablou pe care il am si azi – un aspect pe furtuna al unui (….) din Constantinopol. De pe atunci, se vestea ca o forta. Dar, prin 1942 – 1943, el si-a schimbat total viziunea si tehnica, nedumirindu-ma, deoarece schimbarea mi s-a parut prea brusca si diametral opusa. Am avut discutii cu dansul, iar el mi-a explicat ce urmarea. Numai autodidactii nelegati de o scoala sau maniera pot face asemenea salturi si el a facut atunci un mare salt. Fiu de invatator din Craiova, dispunand de un limbaj evoluat, rodul multor lecturi si meditatii, desi uneori opac si cu o inteligenta ciudata, parand cand prost, cand incapatanat, Ion Tuculescu a ajuns de pe atunci la o expresie uluitor de puternica. Oameni nu a stiut niciodata sa faca, dar peisajele si naturile moarte, mai ales peisajele de atunci si unele interioare taranesti uimesc printr-o nota specific romaneasca.

Tuculescu s-a straduit sa gaseasca un echivalent a la Van Gogh peisajului romanesc, colorand tare si viu. Ca si la Ghiata, alt taran din Oltenia lui Brancusi, invatamintele scolii Parisului, scolii lui Van Gogh, au servit ca ei sa gaseasca nota specificitatii lumii si naturii de la noi. (…) In fond, asta s-a intamplat si cu Grigorescu, si cu Luchian, care, invatand la Paris, unul de la cei de la Barbizon, celalalt de la Manet, Degas si alti impresionisti, au descoperit insusirile lumii de la noi. Tuculescu s-a impus atunci prin mijlocirea lui Van Gogh, infatisand – tin bine minte – campii cu pamant negru, presarate cu siruri de pete verzi colorate in verde-galben sau numai galben. De asemenea, albul interioarelor taranesti in care se aflau si covoare populare nu l-a redat nimeni mai caracteristic, depasind pe Stefan Dimitrescu (in interioarele de la … ), mai ales in “Odaia flacaului”.

Dupa oarecari ezitari, temandu-ma sa nu mizez pe un artist care isi schimba viziunea de pe o zi pe alta, dar dandu-mi seama ca o asemenea schimbare la Tuculescu era oarecum organica si se potrivea cu temperamentul sau si cu lumea din care pornise – am scris o elogioasa cronica in ziarul Viata precum si in alte parti, mai tarziu. Am fost poate cel mai apropiat dintre critici si ne consideram prieteni. Ca om insa, Tuculescu era un primitiv – ca de altfel si in pictura lui din urma, caci si-a gasit vocatia de primitiv destul de repede, dupa prima expozitie mai savanta si pe linia coloristilor nostri. Uneori, ma supara si am avut chiar conflicte cu dansul. Abia in ultimii ani, mi-am dat seama ca era un paranoic, ca multi artisti (arta si nebunia, arta si sucheteniile se imbina adesea la marii creatori si pildele se pot da din belsug). Obsedat de cautarile si nazuintele lui, Tuculescu era intratabil si nu s-a putut integra realismului socialist. Daca Ghiata stie sa faca oameni si ii prinde si surprinde in atitudini foarte caracteristice, cu tot decorativismul sau – si acesta autentic pe linie populara -, in schimb Tuculescu nu a stiut sa faca oameni si de aici neputinta sa de a oglindi imagini din contemporaneitate.

Acum cativa ani, intalnindu-ma cu el si sotia sa la o statie de tramvai, in fata bisericii italiene, m-am certat rau cu dansul. Ma ironiza cu o suficienta de prostanac (dar si de artist, care nu vede in afara viziunii lui artistice). I-am replicat ca el ma ironizeaza pentru ca nu are mladosenia necesara pentru a face oameni in actiune etc. Si in momente caracteristice pentru prezent – dovedindu-se limitat si refractar noilor continuturi de viata. A ramas uimit, observatiile mele punandu-l pe ganduri. Ne-am urcat in tramvaiul 16, care, pe atunci, trecea spre Gradina Icoanei, unde locuiesc, si o lua spre Lizeanu, dupa bariera Mosilor, unde locuiau sotii Tuculescu. Cearta a continuat si in tramvai, fireste pe ton scazut. Tuculescu mi-a spus ca el ramane intransigent, iar eu i-am replicat ca intransigenta este uneori incapacitate de progres, de mergere in pas cu vremea. Iarasi a ramas pe ganduri. Am mai adus si alte probleme in discutie. Pe atunci sotia sa, tot medic ca si el, avea cabinet propriu si castiga destul de bine ca sotul sa faca arta pe care o voia, ba si sa cumpere opere de arta ale maestrilor nostri.

Si in legatura cu colectia lui de tablouri, am avut un conflict. Scoteam cu Jianu monografia de format mare a lui Luchian si doream sa revad privelistea panoramica a Moinestilor, pe care aflasem ca Tuculescu o cumparase din colectia lui Lazar Munteanu. Nu stiam ca are si Fata cu portocala, alta capodopera a lui Luchian, precum si alte lucrari de seama. Nici azi nu stiu ce a achizitionat Tuculescu, care ascundea lucrarile si nu le arata mai la nimeni. Ii era frica de confiscare? O prostie, caci nu s-au confiscat tablouri la nimeni. Nu voia sa se stie ca are colectie? Totusi, unii au vazut cate ceva din colectia sa, iar eu care scrisesem cel mai elogios despre el, in vremuri cand inca nu era deloc apreciat, si pe care ma considera prieten, nu am avut aceasta posibilitate. Mi-a fagaduit ca imi va arata lucrarile lui Luchian, apoi s-a razgandit. Aceasta m-a suparat rau si l-am lasat in plata sortii. Nu intelegea, el, artistul, sa serveasca memoria lui Luchian – comportandu-se exact ca un negustor sau ca un colectionar salbatic si avar. Numai dupa ce mi-am dat seama ca e cam nebun (paranoic) l-am iertat. Monografia a publicat reproducerea Moinestilor, dupa fotografii luate anterior, dar Fetita cu portocala a aparut numai in tabloul expozitiei din 1939, reprodus numai in cartea mea si a lui Jianu. Acestea s-au petrecut prin 1956, iar discutia de la statia de tramva

Memorii (II)

Petru Comarnescu

Continuam sa publicam din Memoriile lui Petru Comarnescu. Iata cum il incadreaza in prefata sa la “Pagini de jurnal”, acad. Dan Grigorescu: “O generatie ivita in cultura romaneasca a ultimilor ani din deceniul al treilea, cand cei mai multi dintre acesti tineri extraordinar dotati abia trecusera de douazeci de ani, dar se impusesera cu aplomb in peisajul intelectual al tarii. Era o vreme a confruntarilor violente, cand adoptarea unei atitudini neechivoce era socotita absolut obligatorie de catre acesti intelectuali foarte cultivati, inzestrati cu o solida cunoastere a literaturii, artelor, filosofiei si, in unele cazuri, a vietii cotidiene din Occident. Numele lui Petru Comarnescu e mentionat, in chip firesc, printre cele ale fruntasilor generatiei – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu, Al. Busuioceanu, Stefan Nenitescu, Aurel Brosteanu, Ionel Jianu; mai tarziu, unii dintre ei (de pilda, Brosteanu) si-l vor aduce aminte ca pe acela care daduse structura si dinamizase feluritele grupari culturale ale acestei extraordinare generatii.”

Sambata, 28 iulie 1962

Si acum sa insemn cate ceva despre Ion Tuculescu – acest pictor foarte original si care desigur ca maine va avea mai multa pretuire – ca si Pallady, ca si atatia altii, pe care timpul ii consacra, spre deosebire de altii. Medic la baza si autodidact ca pictor, Tuculescu s-a imbolnavit de cancer la 52 de ani, nefiind in totul realizat, dar indestul pentru a se spune lucruri mari despre dansul. L-am cunoscut cu prilejul primei sale expozitii de prin 1938 sau 1939, cand am scris despre expozitie, nu mai tin minte unde, iar el, impresionat, mi-a daruit un tablou pe care il am si azi – un aspect pe furtuna al unui (….) din Constantinopol. De pe atunci, se vestea ca o forta. Dar, prin 1942 – 1943, el si-a schimbat total viziunea si tehnica, nedumirindu-ma, deoarece schimbarea mi s-a parut prea brusca si diametral opusa. Am avut discutii cu dansul, iar el mi-a explicat ce urmarea. Numai autodidactii nelegati de o scoala sau maniera pot face asemenea salturi si el a facut atunci un mare salt. Fiu de invatator din Craiova, dispunand de un limbaj evoluat, rodul multor lecturi si meditatii, desi uneori opac si cu o inteligenta ciudata, parand cand prost, cand incapatanat, Ion Tuculescu a ajuns de pe atunci la o expresie uluitor de puternica. Oameni nu a stiut niciodata sa faca, dar peisajele si naturile moarte, mai ales peisajele de atunci si unele interioare taranesti uimesc printr-o nota specific romaneasca.

Tuculescu s-a straduit sa gaseasca un echivalent a la Van Gogh peisajului romanesc, colorand tare si viu. Ca si la Ghiata, alt taran din Oltenia lui Brancusi, invatamintele scolii Parisului, scolii lui Van Gogh, au servit ca ei sa gaseasca nota specificitatii lumii si naturii de la noi. (…) In fond, asta s-a intamplat si cu Grigorescu, si cu Luchian, care, invatand la Paris, unul de la cei de la Barbizon, celalalt de la Manet, Degas si alti impresionisti, au descoperit insusirile lumii de la noi. Tuculescu s-a impus atunci prin mijlocirea lui Van Gogh, infatisand – tin bine minte – campii cu pamant negru, presarate cu siruri de pete verzi colorate in verde-galben sau numai galben. De asemenea, albul interioarelor taranesti in care se aflau si covoare populare nu l-a redat nimeni mai caracteristic, depasind pe Stefan Dimitrescu (in interioarele de la … ), mai ales in “Odaia flacaului”.

Dupa oarecari ezitari, temandu-ma sa nu mizez pe un artist care isi schimba viziunea de pe o zi pe alta, dar dandu-mi seama ca o asemenea schimbare la Tuculescu era oarecum organica si se potrivea cu temperamentul sau si cu lumea din care pornise – am scris o elogioasa cronica in ziarul Viata precum si in alte parti, mai tarziu. Am fost poate cel mai apropiat dintre critici si ne consideram prieteni. Ca om insa, Tuculescu era un primitiv – ca de altfel si in pictura lui din urma, caci si-a gasit vocatia de primitiv destul de repede, dupa prima expozitie mai savanta si pe linia coloristilor nostri. Uneori, ma supara si am avut chiar conflicte cu dansul. Abia in ultimii ani, mi-am dat seama ca era un paranoic, ca multi artisti (arta si nebunia, arta si sucheteniile se imbina adesea la marii creatori si pildele se pot da din belsug). Obsedat de cautarile si nazuintele lui, Tuculescu era intratabil si nu s-a putut integra realismului socialist. Daca Ghiata stie sa faca oameni si ii prinde si surprinde in atitudini foarte caracteristice, cu tot decorativismul sau – si acesta autentic pe linie populara -, in schimb Tuculescu nu a stiut sa faca oameni si de aici neputinta sa de a oglindi imagini din contemporaneitate.

Acum cativa ani, intalnindu-ma cu el si sotia sa la o statie de tramvai, in fata bisericii italiene, m-am certat rau cu dansul. Ma ironiza cu o suficienta de prostanac (dar si de artist, care nu vede in afara viziunii lui artistice). I-am replicat ca el ma ironizeaza pentru ca nu are mladosenia necesara pentru a face oameni in actiune etc. Si in momente caracteristice pentru prezent – dovedindu-se limitat si refractar noilor continuturi de viata. A ramas uimit, observatiile mele punandu-l pe ganduri. Ne-am urcat in tramvaiul 16, care, pe atunci, trecea spre Gradina Icoanei, unde locuiesc, si o lua spre Lizeanu, dupa bariera Mosilor, unde locuiau sotii Tuculescu. Cearta a continuat si in tramvai, fireste pe ton scazut. Tuculescu mi-a spus ca el ramane intransigent, iar eu i-am replicat ca intransigenta este uneori incapacitate de progres, de mergere in pas cu vremea. Iarasi a ramas pe ganduri. Am mai adus si alte probleme in discutie. Pe atunci sotia sa, tot medic ca si el, avea cabinet propriu si castiga destul de bine ca sotul sa faca arta pe care o voia, ba si sa cumpere opere de arta ale maestrilor nostri.

Si in legatura cu colectia lui de tablouri, am avut un conflict. Scoteam cu Jianu monografia de format mare a lui Luchian si doream sa revad privelistea panoramica a Moinestilor, pe care aflasem ca Tuculescu o cumparase din colectia lui Lazar Munteanu. Nu stiam ca are si Fata cu portocala, alta capodopera a lui Luchian, precum si alte lucrari de seama. Nici azi nu stiu ce a achizitionat Tuculescu, care ascundea lucrarile si nu le arata mai la nimeni. Ii era frica de confiscare? O prostie, caci nu s-au confiscat tablouri la nimeni. Nu voia sa se stie ca are colectie? Totusi, unii au vazut cate ceva din colectia sa, iar eu care scrisesem cel mai elogios despre el, in vremuri cand inca nu era deloc apreciat, si pe care ma considera prieten, nu am avut aceasta posibilitate. Mi-a fagaduit ca imi va arata lucrarile lui Luchian, apoi s-a razgandit. Aceasta m-a suparat rau si l-am lasat in plata sortii. Nu intelegea, el, artistul, sa serveasca memoria lui Luchian – comportandu-se exact ca un negustor sau ca un colectionar salbatic si avar. Numai dupa ce mi-am dat seama ca e cam nebun (paranoic) l-am iertat. Monografia a publicat reproducerea Moinestilor, dupa fotografii luate anterior, dar Fetita cu portocala a aparut numai in tabloul expozitiei din 1939, reprodus numai in cartea mea si a lui Jianu. Acestea s-au petrecut prin 1956, iar discutia de la statia de tramvai mai tarziu. El insa uita comportarile si firea lui contradictorie si iti zambea ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Era inalt, frumos chiar, cu un zambet distins, par negru (ondulat parca) si emana simpatie. Dar nu era lesne de vorbit cu el, nestiind reactiile lui.

* Fragment din Memorii (vol. III), in curs de aparitie la editura Noul Orfeu