Memorii

Povestea celei care a fost regina Iranului pana in iarna lui 1979, Farah Diba Pahlavi, incepe acolo unde, de obicei, se sfarsesc povestile: la 21 de ani ea, se casatorea cu Mohamed Reza Pahlavi, sahul Iranului, si devenea peste noapte una dintre cele mai cunoscute si apreciate femei din lume. Viata alaturi de cel care a incercat sa fie un suveran luminat nu a fost deloc usoara, caci Farah spune undeva: “Aveam o pozitie destul de delicata. Noi traiam intr-o tara in care traditiile erau inca foarte puternice si in care multi barbati nu puteau inca sa accepte fara rezerve ca femeile au dreptul la aceleasi libertati pe care ei si le arogau cu atata naturalete”. Ca regina a Iranului, Farah Pahlavi a fost o adevarata luptatoare in campania de emancipare a femeilor din tara sa, pentru care nu a incetat sa militeze nici dupa plecarea in exil.

Aceasta frumoasa poveste, nu doar de dragoste, dar si de obositoare lupte cu nedreptatea, fanatismul si cu inapoierea, avea sa se incheie insa tragic. In 1979, sahul, deja grav bolnav, si sotia sa sunt obligati sa plece in exil. Cei doi devin niste vesnici refugiati, alungati din Statele Unite in Mexic, apoi in Insulele Bahamas, pentru a ajunge intr-un tarziu in Egipt. Lupta pentru supravietuire (caci sahului bolnav i se refuza pana si dreptul la spitalizare, in urma protestelor vehemente ale guvernului iranian), dramaticele evenimente din timpul crizei ostaticilor luati de “studentii” iranieni la Ambasada SUA de la Teheran, moartea sahului, lupta pentru ajutarea poporului sau, incoronarea lui Reza, fiul cel mare, precum si dureroasa moarte a fiicei celei mici, Leila – totul este povestit cu duiosie si caldura. In traducere romaneasca, Memoriile lui Farah Pahlavi sunt in curs de aparitie la Editura RAO.

Plecarea din Teheran

Cand imi aduc aminte de mine, cea din dimineata aceea din ianuarie 1979, tristetea imi sfasie inima; o tristete intensa, intacta. O tacere apasatoare coplesise Teheranul, ca si cum capitala noastra, lovita si insangerata de luni de zile, si-ar fi tinut brusc respiratia. In acea zi de 16 ianuarie, plecam, paraseam tara, estimand ca retragerea momentana a regelui va contribui la inabusirea revolutiei.

Plecam. Decizia o luaseram de vreo zece zile. Oficial, ne duceam sa ne odihnim cateva saptamani in strainatate. Asa a vrut regele sa prezinte lucrurile. Oare chiar credea ce spunea? Suferinta cumplita care i se citea uneori in privire ma facea sa cred ca nu. Eu insa speram din toata inima, dar fara sa cred mai mult decat o facea el. Mi se parea imposibil ca acest om care-si dedicase poporului 37 de ani din viata sa nu mai aiba incredere in ziua de maine. Sub domnia lui, Iranul se dezvoltase, sarise peste etape; o data cu pacea, toata lumea ar fi obligata s-o recunoasca. Speram ca da. L-ar chema si i-ar da dreptate.

Ninsese, vantul puternic isca ici si colo vartejuri care scanteiau in lumina rasaritului. Noaptea fusese calma, astfel incat regele putuse sa doarma cateva ore – macar atat. Chinuit de boala, macinat de evenimente, slabise mult in anul care trecuse. Iar in aceste ultime saptamani, in ciuda Legii Martiale, in fiecare noapte, manifestantii se urcasera pe acoperisuri facand pe curajosii, iar strigatele lor de ura se auzisera pana la palat.

– Alah o, akbar, marg bar Shah – Allah care esti cel mai mare, moarte sahului!

As fi dat orice sa-l apar pe rege de aceste insulte.

De atunci, am ramas fara copii. Vizitele neasteptate ale micutei Leila, privirea timida si plina de dragoste a lui Farahnaz catre tatal ei, glumele si rasul lui Ali-Reza, extravagantele afectuos tolerate de catre sotul meu pustiisera palatul. Le-am amanat plecarea pana in ultimul moment, presimtind ca asta va insemna, fara indoiala, sfarsitul unei vieti familiale de aproape douazeci de ani. Baiatul nostru cel mare, Reza, era in Statele Unite, unde urma cursuri de pilot de vanatoare. Deja in varsta de 17 ani, el ne telefona zilnic. Situatia, asa cum era descrisa de televiziunea americana, il ingrijora puternic. Incercam sa-l linistesc, sa-i spun ca trebuia sa rezistam, mai ales sa nu ne pierdem speranta cand constatam ca tara se cufunda iremediabil in haos. Pretutindeni, sau mai peste tot, oamenii incetasera lucrul, rafinariile se oprisera, vistieria statului era aproape goala si in fiecare zi erau manifestatii, valuri de ura, provocare si dezinformare. Regele vorbea cat mai putin cu fiul lui cel mare, caci nici el nu dorea sa lase sa se intrevada ceva din confuzia in care traiam. Si, totusi, oamenii plecau. Luna dupa luna, sefi de intreprinderi, ingineri, cercetatori, profesori paraseau tara. Bineinteles, noi faceam parte dintre cei de pe urma “legitimisti” de pe aceasta nava in deriva, pe care fortele intunericului pareau hotarate s-o conduca spre naufragiu.

Aceste ultime zile de dinaintea plecarii copiilor fusesera groaznice. La numai 8 ani, Leila nu parea sa-si dea seama de tensiunea infioratoare in care traiam, dar Farahnaz si Ali-Reza, in varsta de 15 si 12 ani, nu-si mai ascundeau framantarea. O vedeam pe fata noastra cea mare stand indelung in fata gratiilor de fier al parcului si privind in tacere strazile goale, mirandu-se, desigur, fiindca nu mai vedea grupurile vesele de copii cu care i se mai intamplase sa stea de vorba inainte. Unde plecasera toti acesti tineri? In acelasi timp, generali, politicieni, universitari si preoti veneau, rand pe rand, la palat sa-i impartaseasca sotului meu parerile lor. Unii propuneau o solutie politica pasnica. Altii il rugau sa lase armata sa deschida focul. Invariabil, regele le raspundea ca un suveran nu poate sa-si salveze tronul cu pretul sangelui compatriotilor lui – “un dictator da, dar nu un suveran”. Si ii conducea afara cu fermitate. Cand regele a ajuns la concluzia ca solutia cea mai inteleapta este plecarea, am hotarat sa ne despartim de copii. Cu o luna mai devreme, pe la jumatatea lui decembrie 1978, Farahnaz plecase deja in Statele Unite sa-si intalneasca fratele. Incredintati mamei mele, Leila si Ali-Reza au plecat si ei spre America. Imi aduc aminte ca Ali-Reza a tinut sa ia drapelul imperial si uniforma lui de la Garda. Cand ii vom revedea? Dupa ce ne invitasera, Statele Unite trageau acum de timp; era clar ca nu mai eram bine veniti. Egiptul, tara prietenului nostru, presedintele Sadat, ar putea fi, asadar, o prima destinatie. Dar atat de departe de copii!

Ne-am luat pe rand micul dejun in dimineata aceea, pentru ca suveranul se trezise foarte devreme si intrase in birou ca si cum ar fi fost o zi obisnuita. Oare banuia ca erau ultimele ore pe care le petrecea in tara aceasta pe care o iubea asa de mult? Oare se indoia ca n-avea sa se mai intoarca niciodata aici? Chiar si astazi, cand ma gandesc, mi se frange inima.

Mai aveam cateva lucruri de pus la punct. Ma gandisem in timpul noptii la fotografiile copiilor si la albumele de familie, iar perspectiva de a le lasa in urma ma nelinistea cumplit. “Sa nu uit albumele, toata istoria fericirii noastre se afla intre paginile acelea. Bun, si ce sa mai iau?”. Eram intr-o asemena stare, incat imi aduc aminte ca mi-a cazut privirea pe o pereche de cizme pe care imi placea sa le port la tara. Urma sa mergem mult de acum inainte, iar mersul era esential pentru a nu ne pierde curajul, pentru a ne pastra echilibrul. Da, cizmele acelea aveau sa fie cel mai pretios ajutor al meu, prezenta lor ma linistise. Cateva zile mai tarziu, gasindu-le pe fundul unei valize, am ras amar de mine insami:

– Doamne! Cum de nu mi-a venit ideea ca astfel de incaltari se gasesc peste tot in lume? Spre ce exil inghetat si pustiu imi inchipuisem ca plecam?

Dupa aceea, stand in biblioteca, mi-am scos cartile preferate: cele pe care mi le daruisera poeti, conducatori de stat sau scriitori, cu ocazia unor intalniri in Iran sau in alta parte, prin lume.

Cineva din palat venise sa ma ajute; eram la mine in birou.

– Sunt miniaturile dumneavoastra, Maiestate, luati-le.

Imi amintesc cu cata tristete l-am privit pe omul acela:

– Nu, toate trebuie sa ramana, nu vreau sa iau nimic din bibelourile acestea.

Eram sfasiata intre speranta ca urma, poate, sa ne intoarcem si imaginea oribila, umilitoare, pe care o intrevedeam deja, a manifestantilor furiosi intrand in palat si deschizandu-ne sertarele, dulapurile. Sub nici o forma nu voiam sa aiba sentimentul ca am plecat luand totul. Nu, plecam cu fruntea sus, stiind ca am muncit fara odihna numai pentru binele tarii. Si, daca am facut si greseli, le-am facut doar gandindu-ne la binele tuturor.

Ii chemasem in ajun pe responsabilii muzeului sa ia cele cateva obiecte pretioase pe care le primisem de la diversi suverani si conducatori de state, ca si cele cateva obiecte personale. Macar ele sa nu fie furate. Valoarea lucrurilor n-avea nici o importanta pentru mine. Doream ca restul – tablouri, obiecte personale, covoare etc. – sa ramana la locul lor, pana si rochiile mele iraniene le-am lasat intentionat, ca si cum mi-as lasa in urma ta o parte din suflet. Pentru a evita jaful sau distrugerile, am chemat televiziunea sa filmeze interiorul palatului. Am invitat, de asemenea, ziaristi iranieni si straini. Vietile noastre se confundau cu destinul Iranului si sunt mandra, in sufletul meu, ca bunurile noastre personale n-au parasit niciodata tara.

Ultimele ore au trecut repede, prea repede, intre clipe de febrilitate maxima si minute lungi de absenta, cu ochii la copacii din parc, la lumina rece a iernii in Teheran si la acele locuri intime, calduroase, in care am trait asa de intens. Imi amintesc cum am sunat-o pe Farahnaz in Statele Unite, constienta dintr-o data ca biata copila plecase de o luna, convinsa ca-si va regasi camera si toate bucuriile ei de adolescenta la intoarcere. Ar fi putut ea, oare, sa creada ca nu va revedea Iranul pana in ziua in care imi scriu aceste amintiri? Ce-ar fi vrut ea sa-i duc?

– Gandeste-te bine, Nanaz djoune (Nanaz, viata mea), la ce tii tu cel mai mult! Spune-mi…

Am fost surprinsa sa aflu ca-si dorea un poster cu un cantaret, Sattar, deja foarte indragit in Iran si care trona in camera ei. Nu mai voia nimic altceva. Cred ca, asemenea perechii mele de cizme, promisiunea acestui afis a linistit-o: ii ascundea dimensiunea nenorocirii care avea sa vina si pe care, fara indoiala, o presimtea.

Reza locuise intr-o casa din interiorul palatului. Obloanele erau inchise de un an, de la plecarea lui. Toate hainutele lui de copil, pe care le pastrasem inconjurandu-le cu o tandrete fara margini, casetele cu primele lui cuvinte, cu primii lui pasi, albumele lui de fotografii, toate amintirile erau acolo. Nu m-am gandit macar sa-l sun, am lasat tot, iar astazi as da orice sa regasesc acele comori…

Dimineata era pe sfarsite, regele era in continuare inchis in birou; dar acum, cu fiecare minut care trecea, atmosfera din palat devenea si mai apasatoare. Simteam suferinta femeilor si a barbatilor, dintre care cei mai in varsta il slujisera pe Reza-sah, tatal sotului meu, iar unii asistasera si la casatoria noastra, cu douazeci de ani in urma. Toti pareau uluiti de perspectiva plecarii noastre, umblau de colo-colo intr-o tacere ciudata, iar in aceasta ratacire nu se zarea nici un strop de speranta. Nu trebuia sa ne purtam asa, nu trebuia sa ne pierdem increderea.

Se intalnisera sa ne salute. Le-am explicat ca ne pregateam sa retraim una dintre acele perioade dureroase care au existat mereu in lunga istorie a Iranului, dar va veni si primavara si ne vom reintalni sa aplaudam intoarcerea regelui. Cine s-ar fi putut gandi ce cosmar avea sa ne intunece tara? Ne-am retinut lacrimile; cativa au mai avut puterea sa zambeasca, iar eu am dat fiecaruia cate un obiect pretios, o bijuterie personala sau cativa bani, cum se face inainte de o lunga despartire pentru a intari forta legaturii.

In cele din urma, a aparut si regele. Cand l-au vazut, oamenii au inceput sa planga. El, atat de stapan pe sentimentele lui, parea ca lupta sa-si ascunda emotia. I-a spus fiecaruia cateva vorbe. Multi dintre ei, printre suspine, l-au rugat sa ramana, sa nu-i paraseasca. Cand am fost anuntati ca cele doua elicoptere care trebuiau sa ne duca la Aeroportul Mehrabad erau gata de decolare, personalul palatului s-a adunat spontan pe trepte. De data aceasta chiar plecam, bagajele noastre fusesera luate. Cativa ne-au intins mainile, imi amintesc si acum chipurile lor ravasite. Regele a adresat tuturor un ultim salut, eu am sarutat femeile care stateau mai aproape de mine, dupa care, in zgomotul rotoarelor, am vazut cum dispare palatul in spatele padurii de cladiri din Teheran.

Cele doua elicoptere s-au plasat aproape de pavilionul imperial (unul ne transporta, celalalt era rezervat personalului de securitate). Acolo ne astepta un grup micut de oameni, ofiteri si cativa civili inghesuiti unii in altii, luptand impotriva rafalelor inghetate care maturau asfaltul. Regele le ceruse oamenilor sa ramana la posturile lor in aceste zile grele, era mai important decat sa vina la Mehrabad. Acest aeroport pe care l-am vazut in plina crestere, in plina efervescenta, traversat permanent de vacarmul reactoarelor, parea brusc lovit de moarte. Ramase la sol din cauza grevei, avioanele ofereau o imagine lugubra, iar din cerul incredibil de gol nu venea decat suieratul incapatanat al vantului din Muntii Alborz.

Incordat, foarte drept, sotul meu i-a salutat pe acesti prieteni atat de credinciosi. Atunci, pilotul lui particular s-a aruncat la picioarele lui si l-a implorat sa ramana. Regele s-a aplecat sa-l ridice si, in acel moment, emotia, suferinta l-au coplesit – am vazut cum i s-au umezit ochii, lui, care se stapanea intotdeauna. Mai multi ofiteri care nu-si mai ascundeau lacrimile l-au rugat la randul lor sa nu plece, iar el a schimbat cateva cuvinte in particular cu seful de stat major al armatei.

Ziaristi iranieni asistau la acest ramas-bun, usor retrasi – presa straina nu fusese invitata. Dupa cateva clipe, regele i-a observat si s-a dus spre ei. Tocmai il numise pe Chapour Bakhtiar la conducerea guvernului, iar la acea ora noul prim-ministru astepta sa-si primeasca investirea de la parlament. Regele nu voia sa paraseasca tara inainte ca parlamentul sa-i fi confirmat decizia.

“Cum am anuntat inca de cand s-a infiintat guvernul”, le-a spus el jurnalistilor, “ma simt obosit si am nevoie de odihna. De asemenea, am declarat ca, daca lucrurile se vor desfasura cum trebuie si guvernul va functiona, voi pleca intr-o calatorie. Aceasta calatorie incepe acum.”

Am adaugat ca tara noastra, in lunga ei istorie, a cunoscut multe momente dramatice, dar ca aveam incredere: cultura si identitatea iraniene vor supravietui.

Iata-ne plecand in “calatorie”, disparand pentru a lasa tuturor timp sa-si linisteasca spiritele, iar urii timp sa se potoleasca. Dupa cateva saptamani, oamenii vor intelege… Da, trebuia sa credem, sa credem in viitor. Nu voiam cu nici un pret sa cedez disperarii.

Au mai trecut cateva minute intr-o tensiune dureroasa, apoi regele a fost informat ca Majles (parlamentul) tocmai il investise pe Chapour Bakhtiar cu functia de sef al guvernului. Un elicopter avea sa-l aduca in cateva clipe la aeroport.

Si, intr-adevar, am vazut elicopterul, apoi pe Bakhtiar aplecandu-se sub elice, apoi aranjandu-si mustata si infatisarea, mergand pana la pavilion. Era insotit de catre presedintele parlamentului, Gjad Said. Cei doi barbati s-au inclinat in fata noastra si ne-au salutat cu multa emotie.

“Acum, totul este in mainile voastre”, i-a spus cu blandete sotul meu domnului Bakhtiar. “Sper ca veti reusi, va las Iranul, voua si lui Dumnezeu.”

Treizeci si sapte de zile mai tarziu, domnul Bakhtiar era nevoit sa fuga, sa se salveze de la moarte, destituit din functie in favoarea primului guvern islamic, numit de catre ayatolahul Khomeyni.

Imamul Djom al Teheranului, doctorul Hassan Emani, care era prezent la toate plecarile noastre, pentru a spune rugaciuni traditionale, nu se afla langa noi in acea zi cumplita. S-a spus ulterior ca acest preot care ne era apropiat a lipsit pentru ca acesta este modul in care si-a exprimat el dezaprobarea. Adevarul era mai trist: spitalizat, avea sa moara la Geneva, cateva saptamani mai tarziu.

Acum puteam pleca. Inaintand cu greu contra vantului, am ajuns la avionul pe care il foloseam pentru calatorii oficiale, un Boeing 707, albastru cu alb, botezat Shahine (erete). In pragul pasarelei, regele s-a intors, iar micul grup care ne insotise a incremenit. Din aceasta imagine pastrez amintirea unei emotii insuportabile. Oamenii prezenti acolo erau ofiteri, piloti, personalitati de la Curte, membri ai Gardei Imperiale care isi dovedisera curajul. Si totusi se simtea acolo o suferinta indescriptibila. Unul cate unul au sarutat mana regelui, cu chipurile inecate in lacrimi. Chiar si domnul Bakhtiar, care ceruse aceasta plecare, avea ochii plini de lacrimi.

– Dovezile de credinta pe care le-am primit in clipa plecarii m-au rascolit, va scrie regele mai tarziu, in Memoriile lui. Se lasase o liniste adanca, sfasiata doar de suspine.

In cele din urma ne-am urcat in avion, urmati de cele cateva persoane care au dorit sa ne insoteasca. Amir Aslans Afshar, seful protocolului, era unul dintre acei oameni care, impreuna cu oamenii de la Garda, ne asigurau securitatea personala. La fel ca el erau si Kambiz Atabai – al carui tata, Abolfath Atabai, il slujise pe Ahmad Shah inainte sa-l slujeasca pe sotul meu – si coloneii Kioumars Jahanbini si Yazdan Nevissi. Si alti oameni, care erau in serviciul nostru de multa vreme, au dorit sa ne insoteasca. In ultima clipa, realizand ca nu era nici o femeie in anturajul meu, am rugat-o pe doctorita Loussa Pirnia, pediatrul copiilor mei, de care ma legau chestiuni familiale, sa fie asa de buna incat sa ma insoteasca in aceasta calatorie cu destinatie nesigura. Iar ea a acceptat imediat, lasandu-si familia pentru a se imbarca cu o simpla valiza cu haine. In fine, mai facea parte din echipaj si bucatarul nostru. Presimtind, probabil, ca nu va mai revedea Iranul multe luni de acum inainte, acest om excesiv de scrupulos si-a luat cu el colectia de oale enorme de arama si sacii cu naut, cu orez, cu linte… Pe scurt, fiecare se agata de ce putea.

De cum a urcat la bord, regele s-a asezat la pupitrul de comanda al avionului. Pilotatul era dintotdeauna una dintre cele mai mari placeri ale lui. Astfel, in ciuda atmosferei apasatoare, sau poate tocmai din cauza ei, voia sa preia comanda acestei calatorii care avea sa-l indeparteze definitiv de Iran. N-am pastrat nici o amintire a decolarii, naucita de violenta pe care o traisem in ultima vreme, dar mandrindu-ma pe ascuns ca n-am cedat.

Sotul meu a pilotat cat timp am survolat Iranul; iesiti din spatiul nostru aerian, a predat comanda si a intrat in cabina. Atunci am fost pe deplin constienta de prapastia imensa spre care ne grabea Istoria si, convinsa ca aveam sa-mi pierd mintile daca nu faceam chiar atunci ceva pentru a rezista, am avut ideea sa chem lumea in ajutorul tarii noastre celei nefericite. Lasam in urma grupuri de revoltati lipsiti de toate cele necesare si care aveau sa fie in curand haituiti. Trebuiau ajutati urgent, trebuiau alertati conducatorii statelor apropiate. Chiar in momentul acela, am cerut permisiune regelui sa trimit mesaje unora dintre ei. M-a privit curios si a consimtit. Atunci, cu ajutorul domnului Afshar, am inceput sa scriu mesajele respective.

In ziua aceea, pentru prima data in timpul lungului exil, in drumul nostru spre Assouan, in sudul Egiptului, m-am apucat sa innegresc cu nervozitate cele dintai pagini ale unui caiet care avea sa ma insoteasca pana la moartea regelui, optsprezece luni mai tarziu.

Transcriu aici cateva pasaje:

“Ianuarie 1979.

A fost groaznic, la palat, asa de groaznic!… Ultimele lucruri de facut, ultimele telefoane de dat, suspinele unora si ale altora… Sa nu te lasi doborat de disperare, sa nu plangi, sa ai incredere… Imi las toata viata in urma, pastrez speranta ca ma voi intoarce, dar, in acelasi timp, inima mea este franta de suparare. Toti oamenii care se aruncau la picioarele noastre la palat, rugamintile, intrebarile lor:

– Unde plecati? Cand va intoarceti? De ce ne parasiti? Suntem orfani, orfani…

– Nu, ridicati-va, aveti incredere in Dumnezeu, ne vom intoarce. Sunteti ofiteri, nu trebuie sa plangeti.

Si eu plangeam, dar ei nu ma vedeau.

Sa zambesc la aterizarea elicopterului, sa gasesc cuvinte potrivite, sa fiu intotdeauna tare.

– Sunt sigura ca uniunea nationala va invinge, am incredere in poporul iranian, le-am declarat ziaristilor.

– Dumnezeu sa v-ajute, mi-a soptit unul dintre ei.

Dupa care, toata lumea s-a indreptat spre avion. Acolo, oamenii ingenuncheau la picioarele regelui. Sotul meu era ravasit, cu ochii in lacrimi. Piloti, ofiteri, ziaristi, garzi, suspinau cu totii.

Ne-am inaltat pe cerul imens si gol. Am sentimentul groaznic de dureros ca am pierdut totul: copiii, prietenii, tara. Sentimentul ca inima imi este sfasiata in bucati. As fi preferat sa mor in tara, decat sa ratacesc asa. Unde vom ajunge? Cum vom respira cu inima franta?”.

“Adolescenta, pe cand ma gandeam la viitorul meu, imi inchipuiam ca voi trai langa un barbat cult, de care voi fi mandra. Dar nu ma gandeam sa ma marit inainte de a-mi fi terminat studiile, intr-o epoca – la sfarsitul anilor ’50 – in care din ce in ce mai multe femei se mobilizau sa participe la dezvoltarea Iranului.

In acelasi timp, nimic nu ma facea sa cred ca ma voi casatori cu primul om al tarii noastre.

– De ce m-ai ales pe mine? l-am intrebat intr-o zi pe rege.

Iar el, zambind usor, mi-a spus:

– Intr-o dupa-amiaza, intr-una dintre primele noastre intalniri, ne jucam cu discul. Eram multi, o echipa intreaga. Majoritatea discurilor cadeau pe pamant in loc sa-si atinga tinta, iar tu, foarte draguta, alergai imediat sa le ridici pentru toata lumea. Eram deja indragostit de tine, dar din ziua aceea ti-am iubit simplitatea”.

* Fragment din volumul Memorii de Farah Pahlavi, in curs de aparitie la Editura RAO. Traducere din limba franceza de Raluca Bucur