Memorii de război/ de Ziarul de duminică

Într-un an în care se comemora o sută de ani de la izbucnirea primei conflagrații mondiale au apărut nenumărate volume de istorie gravă care analizează istoria războiului, dar și memorii ale unor personalități române sau străine participante la acea conflagrație. Pe unul dintre aceste volume, apărut pe piață la sfârșitul lui 2014, la Editura Humanitas *), îl socotim deosebit de important din mai multe motive. Pe de o parte, este vorba de memoriile unui participant direct la lupte. Pe de altă parte, este una dintre cele mai grave cărți care fac legătura între războaiele în care a fost implicat Regatul Român acum o sută de ani și starea nației și a armatei sale. Este vorba de memoriile lui George Topîrceanu. G. Topîrceanu și-a publicat memoriile din Primul Război Mondial în trei volume: Amintiri din luptele de la Turtucaia (Alcalay & Co., București, 1918 – imediat după eliberarea din prizonierat), În gheara lor: Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare (Editura Librăriei Socec & Co., București, 1920) și Pirin Planina: Episoduri tragice și comice din captivitate (Editura Naționala – Ciornei, București, 1936). În ediția

de față, alcătuită în redacția Editurii Humanitas, au fost cuprinse integral, cu supratitlul „Memorii de război“, volumele Amintiri din luptele de la Turtucaia și Pirin Planina. Reproducem mai jos (și cu acordul său) mare parte din prefața istoricului Daniel Cain, care explică de ce această carte chiar merită citită.

*

*     *

„Niciodată în viața mea nu am fost mai îngrozit de cum sunt acum. Amurg nouros, soldați ca furnicile pe mal și pe șlepuri. Dunărea tulbure sub noi. Ce-mi va aduce noaptea aceasta și ziua de mâine?” În august 1913, atunci când își nota aceste gânduri în jurnalul său de campanie, sergentul George Topîrceanu nu bănuia că-i va fi dat să retrăiască aceeași spaimă, peste doar trei ani. Cauzele vor fi identice: dezorganizarea și panica care au pus stăpânire pe armata română. Prezența apăsătoare a pericolului holerei, care umbrește succesul facilei campanii militare din vara lui 1913, de la sud de Dunăre, va fi înlocuită, în august 1916, de omniprezenta amenințare a soldatului bulgar, animat de „o nebună furie de răzbunare”. După intervenția militară în cel de-al doilea război balcanic, cu sentimentul că România este arbitru în acest spațiu, politicienii de la București preferă să creadă că există o armată bine înzestrată, bine organizată și bine condusă. Această iluzie va fi însă spulberată în mod dureros la Turtucaia, în prima confruntare dintre trupele bulgare și cele române. Cum a fost posibil, totuși, acest dezastru militar?  

La începutul secolului trecut, state vecine și deseori concurente, România și Bulgaria au o abordare diferențiată în privința dezvoltării propriilor forțe armate. Dacă Vechiul Regat, legat printr-o alianță defensivă de Berlin și Viena, preferă să-și concentreze efortul legislativ asupra modernizării instituțiilor sale, autoritățile de la Sofia pun nevoile armatei mai presus de orice. Se consideră că greutatea politică a unui stat este direct proporțională cu puterea sa militară, în timp ce războiul este cel care dezvăluie calitățile și slăbiciunile unei națiuni. Timp de trei decenii, la Sofia asistăm la un adevărat program de înarmare vizând obținerea independenței și alipirea, în granițele Bulgariei, a tuturor teritoriilor otomane locuite de etnici bulgari. Așa se explică de ce, în doar 25 de ani de la apariția sa, Principatul bulgar devine statul cel mai militarizat din Peninsula Balcanică. Pentru micile state din regiune, care urmăresc satisfacerea maximală a propriilor idealuri naționale, pofta vine mâncând.

În preajma războaielor balcanice, România este statul cel mai important din spațiul sud-est european, atât ca suprafață, cât și ca populație. Înconjurată de o Turcie vlăguită, de două Mari Puteri rivale (Austro-Ungaria și Rusia) și de mici state în căutarea propriului ideal național, România se simte în siguranță la adăpostul neutralității. Orice modificare teritorială în regiune nu poate decât să stârnească îngrijorare la București. Este de înțeles, așadar, șocul și neliniștea pe care le provoacă, în toamna lui 1912, succesele militare ale aliaților balcanici (Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru) împotriva Imperiului Otoman. Guvernanții români văd în creșterea teritorială a Bulgariei o amenințare directă la adresa Dobrogei. Presa vremii scrie: „Noi nu putem tolera ca Bulgaria să crească pe socoteala Turciei. Aceasta este pentru noi o chestiune de existență națională și de stat. Nu putem tolera ca, după ce o avem pe Rusia într-o coastă, să avem un alt stat slav mai mare și mai puternic decât noi.” Societatea românească își pune o întrebare considerată legitimă: Dacă se lărgește Bulgaria, de ce nu ne lărgim și noi? Ideea unei rectificări a graniței dobrogene își face repede loc pe agenda guvernanților de la București și Sofia. Negocierile diplomatice, lungi și sterile, nu fac decât să sporească irascibilitatea opiniei publice din cele două țări, pentru care rectificarea graniței comune devine o chestiune de viață și de moarte. Pe fondul înrăutățirii relațiilor dintre aliații balcanici, din cauza neînțelegerilor privind împărțirea teritoriilor cucerite, politica României urmărește restabilirea echilibrului de forțe în zonă.

În momentul în care Bulgaria decide să-și atace foștii aliați, cabinetul Titu Maiorescu consideră că are mână liberă pentru a impune pacea. Ca o „țară de civilizație”, declară Maiorescu, România are misiunea „să pună ordine și să aducă pacea în Balcani”. Este șansa îndelung așteptată pentru a rezolva conflictul balcanic, fără prea mare risc și cu un bun profit: o extindere teritorială și un prestigiu sporit în Europa de Sud-Est. Cu acceptul cancelariilor europene, România decide să mobilizeze și să-și trimită armata peste Dunăre. Este prima campanie militară după 1877 iar entuziasmul este de nedescris. Din fericire, aceasta se va dovedi o simplă excursie de agrement. Alta ar fi fost soarta ei dacă bulgarii nu ar fi fost încolțiți din toate părțile. În caz contrar, am fi avut surprize dureroase. Impresia pe care am cules-o la început, scrie unul dintre participanții la această campanie, era că intrăm într-o țară părăsită de oameni și de Dumnezeu. Mobilizat și el, George Topîrceanu observă că „satele sunt pustii de voinici”, iar trupele române cad asupra lor, „ca lăcustele”. La fel de adevărat, armata română nu avea pregătirea necesară pentru o campanie de durată. Apariția holerei, când toată lumea și-a pierdut capul, nu a fost deloc un simplu incident. Este o anticipare a  dezastrului militar din toamna lui 1916. Nu întâmplător, Constantin Argetoianu va considera campania militară din Bulgaria drept „o mare nenorocire”, deoarece succesul facil nu a făcut altceva decât să confirme „obiceiurile noastre de a trata toate lucrurile cu ușurință”. Impresie confirmată și de diplomații străini acreditați la București. În condițiile în care guvernanții au mizat totul pe o carte și au câștigat, „este lesne de înțeles ca noțiunile de noroc și succes prin muncă să fie confundate”.   

După ce ne jucasem de-a războiul dincolo de Dunăre, notează sarcasticul Argetoianu, la București ne-am jucat de-a Congresul de la Viena. Tratatul de pace semnat la 28 iulie/10 august 1913 reprezintă, indiscutabil, apogeul diplomatic al domniei lui Carol I. Părerea generală este că extinderea teritorială obținută de România în vara anului 1913, prin anexarea Cadrilaterului, a fost obținută din vrerea lui Dumnezeu și „prin puterea armatei noastre”. Se vorbește și despre inteligența oamenilor politici, datorită cărora România a câștigat, fără a trage un foc de armă și cu puține jertfe, „pământ, glorie, bogății”. Nu cunosc în istorie nicio împrejurare, declară Take Ionescu, în care cineva să fi plătit mai puțin decât a plătit România pentru rezultatele obținute prin Pacea de la București. Chiar dacă este statul care, în urma acestei păci, a beneficiat de cea mai mică extindere, în termeni de teritoriu și populație, Vechiul Regat a reușit să-și păstreze, din acest punct de vedere, supremația în raport cu statele balcanice. Însă duritatea cu care a fost tratată Bulgaria de către învingători pune sub semnul întrebării integritatea Tratatului de la București. Până la izbucnirea primei conflagrații mondiale, diplomația bulgară va face nenumărate demersuri pentru revizuirea acestuia.

Campania militară din 1913 le-a insuflat românilor încredere în propriile forțe. Înaintea lui august 1913, părerea generală a autorităților de la București era aceea că, fără ajutorul unui stat mare, România nu va obține nimic. După Pacea de la București se vorbește, tot mai deschis, despre redeșteptarea sentimentelor patriotice ale românilor și despre înfăptuirea idealului lor național. Mulți diplomați au văzut în campania militară din Bulgaria „un triumf al oportunismului diplomatic”. Ceea ce însemna că, în cazul unui preconizat război între Austro-Ungaria și Rusia, România va aștepta mai întâi, pentru ca apoi să se alăture celui victorios și, în acest fel, să obțină fie Transilvania, fie Basarabia.

Asasinatul de la Sarajevo provoacă neliniște și incertitudine, atât în rândul guvernanților de la București, cât și al celor de la Sofia. Care va fi poziția României? Dar a Bulgariei? În fond, nu a trecut decât un an de când cele două state vecine s-au aflat în stare de război, iar teama unei revanșe plutea în aer. Ambele țări își proclamă neutralitatea, iar din acel moment la Sofia și București există un adevărat pelerinaj diplomatic. Atât diplomații Puterilor Centrale, cât și cei ai Antantei caută un răspuns la o întrebare tranșantă: Sunteți cu noi sau împotriva noastră? Deși premierii Vasil Radoslavov și Ionel Brătianu au opțiuni evidente încă de la începutul războiului, ambii șefi de guvern preferă să aștepte desfășurarea evenimentelor. Momentul intrării țărilor lor în război depinde de situația din principalele fronturi din Europa, precum și de natura compensațiilor teritoriale oferite. Cele două țări vor să intre în război doar atunci când solicitările lor teritoriale sunt satisfăcute. Negocieri există și între Sofia și București, pentru coordonarea unei acțiuni comune. Se repetă același scenariu din 1913: domnește neîncrederea în privința adevăratelor intenții ale celuilalt. În acest interval, premierul Radoslavov primește propuneri concrete din partea Antantei și a Puterilor Centrale, pentru a decide intrarea Bulgariei în război. Printre altele, puterile Antantei își arată disponibilitatea față de eventuale negocieri româno-bulgare în privința Dobrogei. Radoslavov găsește aceste propuneri mult prea generale și insistă pentru prevederi concrete. Propunerile care sunt făcute Sofiei de către Germania sunt considerate satisfăcătoare, astfel încât un tratat și o înțelegere secretă între cele două țări sunt încheiate la 24 august/6 septembrie 1915. Înțelegerea secretă conține și o clauză privind recunoașterea dreptului Bulgariei nu doar de a anexa Cadrilaterul, ci și de a rectifica granița româno-bulgară stabilită în 1878, în cazul în care România își va ataca vecinul de peste Dunăre. De asemenea, era prevăzută și anexarea de către Bulgaria a teritoriilor intrate în stăpânirea după războaiele balcanice.

Intrarea Bulgariei în război, alături de Germania și Austro-Ungaria pune capăt rezistenței Serbiei, strivită între două fronturi. O întreagă țară este nevoită să plece în exil, în condiții extrem de vitrege. Supraviețuitorii marșului prin ținuturile albaneze, în plină iarnă, vor fi transportați de către vasele aliate în insula Corfu, unde armata sârbă va fi reorganizată. În vara lui 1916, peste 100.000 de soldați sârbi vor fi transferați din Corfu la Salonic, pentru a se alătura corpului expediționar franco-englez dislocat aici, din toamna lui 1915. Pentru Grecia neutră, debarcarea aliaților, ca răspuns la intrarea Bulgariei în război, va fi preludiul sciziunii naționale, între simpatizanții premierului Eleftherios Venizelos (stabilit la Salonic) și cei ai regelui Constantin (rămas la Atena).  

După intrarea Bulgariei în război, Ionel Brătianu îi va considera pe bulgari, în străfundul sufletului său, drept potențiali inamici. În vara lui 1916, Simeon Radev, ministrul bulgar la București, observă că premierul român pare tot mai atras de tentația de a decide intrarea țării în război, de partea Antantei. Radev face și o constatare crucială: Brătianu nu pare prea convins, în caz de război, de seriozitatea unei ofensive bulgaro-turce în Dobrogea. Ministrul bulgar pune această atitudine pe seama faptului că România s-a obișnuit „să câștige fără risc”. Este, totodată, un semn al încrederii liderului liberal că o ofensivă aliată declanșată la Salonic va atrage în luptă grosul trupelor bulgare, ușurând astfel sarcina păzirii graniței dobrogene. În timpul negocierilor sale cu Puterile Antantei, Brătianu a condiționat momentul intrării României în război de declanșarea unei ofensive pe frontul de la Salonic și de dislocarea unor divizii rusești în Dobrogea. I se va reproșa, ulterior, convingerea că bulgarii vor fi istoviți și că nu vor îndrăzni să dea piept cu rușii. Dacă aliații și-ar fi respectat strict angajamentele asumate prin convenția militară semnată cu România, la 4/17 august 1916, raționamentul lui Brătianu ar fi avut sens. Numai că în viață nu poți câștiga de două ori lozul cel mare, respectiv să încerci să obții ceva, fără să riști nimic, „ca în 1913”. Transilvania este atât de ispititoare, constată Regina Maria, încât nu se ia prea în serios marea primejdie din partea bulgarilor, „care sunt buni oșteni și ne urăsc de moarte”. Planul de campanie român din 1916 prevedea purtarea operațiunilor militare pe două fronturi: cel principal contra Austro-Ungariei, în nord, iar cel secundar contra Bulgariei, în sud. Se considera că, printr-o puternică ofensivă militară, campania din Transilvania va reuși, înainte ca trupele bulgaro-germane să poată interveni decisiv în Dobrogea.

Deși România a declarat război doar Austro-Ungariei, la 15/28 august 1916, premierul Radoslavov a înmânat, ministrului român la Sofia, o declarație de război, patru zile mai târziu. Între timp, frontul de la Salonic intrase într-un război de tranșee, iar bulgarii au decis să mute centrul de greutate al viitoarelor operațiuni la nord, pe granița cu România. În plus, prezența militară rusă în Dobrogea lăsa de dorit, din punct de vedere al efectivelor. Armatei a III-a bulgare îi revine onoarea de „a răzbuna cinstea batjocorită a Bulgariei” în vara anului 1913. Pe 20 august/2 septembrie 1916 trupele bulgare pătrund în Cadrilater, întâlnind o rezistență slabă și înaintează înspre pozițiile fortificate de la Turtucaia, menite a păstra controlul asupra malului stâng al Dunării și să înlesnească trecerea unităților române peste fluviu, dinspre malul drept. O forță de 55.000 de soldați bulgari și germani atacă zona fortificată de la Turtucaia, care avea ca nucleu orașul și era de forma unui semicerc cu diametrul pe Dunăre, cu raza de 7-8 km și cu o deschidere de front de aproape 35 km. La capătul acestui semicerc, în aval de Turtucaia, lângă satul Kosui Bulgar se găsea și unitatea de artilerie a lui George Topîrceanu. În total, 39.000 de militari români, mulți rezerviști, erau dislocați în zona Turtucaia. Nicolae Iorga sintetizează realitatea din teren: prea mulți rezerviști îmbătrâniți și prea mulți ofițeri de rezervă care nu știau nici cum să se învârtă. Plus convingerea trupelor că „nu va fi nimic” și că o politică dibace „a știut să ne cruțe grozavele suferințe prin care ceilalți trebuiră să-și facă datoria”. În fața atacului energic al inamicului, dezordinea și șovăiala cuprind comandamentul trupelor românești, iar frontul de Turtucaia se prăbușește în mai puțin de 48 de ore. Declanșată la 22 august/4 septembrie, la ora 8.00, ofensiva bulgaro-germană împotriva fortificațiilor românești se soldează cu capitularea garnizoanei de la Turtucaia, pe 24 august/6 septembrie, la ora 15.30., a 28.000 de militari și 450 de ofițeri sunt luați prizonieri. Printre ei și Topîrceanu, care nu s-a aflat în sectorul cel mai expus al atacului inamic. Doar câteva mii de soldați români reușesc, din cauza panicii și a proastei organizări, să se salveze pe malul celălalt al Dunării. Este o adevărată lovitură de trăsnet, „o mare nenorocire pentru armata și țara noastră”. Este nu numai un dezastru militar, ci și o lovitură dată moralului societății românești, îmbătată de primele succese din Transilvania. „Neprevedere, nepregătire, comandament slab”, așa pot fi caracterizate, extrem de succint, cauzele acestei înfrângeri. „Mă tem că nu succesele în câmpiile ungurești vor putea compensa pericolele foarte reale la care este expusă scumpa noastră țară în sud.” Cuvintele franțuzoaicei Yvonne Blondel, căsătorită Cămărășeșcu, surprind perfect efectele dezastrului de la Turtucaia. România trebuie să treacă prin propria sa Golgotă: retragerea în Moldova și înjositorul Tratat de pace de la București, semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, prin care Vechiul Regat este sfârtecat între învingătorii săi. Va fi nevoie de mult promisa ofensivă aliată de la Salonic, în septembrie 1918, – care va duce la capitularea Bulgariei – pentru ca speranța să se reaprindă în sufletul deznăjduiților refugiați la Iași. Cu norocul iarăși de partea sa, României îi mai rămânea puține de făcut pentru a realiza ceea ce și-a propus în august 1916.

*) G. Topîrceanu – Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina (episoduri tragice și comice din captivitate). Editura Humanitas, colecția Vintage. Prefață și dosar iconografic de Daniel Cain