Memoriile lui Constantin

Pe 22 mai, in anul 337, intr-unul dintre cartierele Nicomediei, Imparatul Constantin, pontifex maximus, initiatorul cezaropapismului – practica potrivit careia treburile seculare ale statului sunt amestecate cu cele religioase -, e pe cale sa-si dea obstescul sfarsit. Desi, cu ultimele puteri, incearca sa ajunga la Constantinopole, stralucitoarea urbe la temeliile careia si-a zidit spiritul, nu izbuteste sa se miste de aici, din Ancyrona. In schimb, inainte sa treaca pragul spre cele vesnice, apuca sa primeasca botezul crestin din mainile episcopului Eusebiu.

Agitat, artistic vorbind, de o mie de intrebari (in ciuda calmului olimpian si bunei cuviinte pe care le degaja prezenta sa fizica), care de care mai stufoase si mai dureros-insolente, Alexandru Radvan a ales sa pomeneasca memoria Marelui Constantin si momentul mortii/invierii sale (celebrat, potrivit sinaxarului ortodox, pe 21 ale lunii) printr-o expozitie cu densitati nelinistitoare si cu asperitati de o salbatica, intratabila aroganta stilistica (vezi toate “extazele” lui Constantin, cel aflat, ambiguu, cu un picior in religia lui Sol Invictus si cu celalalt in crestinism, pictate in nuantele iridiscente ale halourilor prin care sfintii traiesc transfigurarile in cartile-postale ale muzeelor bisericesti), asezata printre ruinele de la Curtea Domneasca (Curtea veche), pret de o luna de zile.
Trupul conceptual al expozitiei lui Radvan (un dialog abrupt intre picturi cu o cromatica violenta si reprezentari sculpturale mozaicate, cu pigmenti din speta sienelor si pamanturilor arse), Memoriile lui Constantin, desfasoara, cum spune insusi autorul intr-o incrancenat cogitativa prezentare a proiectului sau, “indoiala, rezerva si nu in ultimul rand punerea sub semnul intrebarii a civilizatiei crestine. El (proiectul) este o interpretare libera a faptelor acestui imparat, o abordare personala a figurii sale, in jurul gandului ca poate adevarul nu ne apartine, poate ca el nu apartine nici macar uneia dintre marile religii monoteiste, poate ca era cel al aborigenilor, sau al incasilor. Atunci lumea ar trebui sa fie privita din alta perspectiva, una mai toleranta”.
Probabil ca daca ar vedea intruchiparea plastica a acestei generoase idei, de acolo de sus, dintre serafimi, Constantin l-ar trata pe Radvan ca pe Arius, parintele schismatic caruia i-a ordonat, atunci, in secolul IV, exilul. Pentru noi, cei de jos, expozitia lui Alexandru Radvan, precum mai toate iesirile sale pe simeze de pana acum, este un tenace efort de regandire, pe cont propriu, atat a istoriei propriu-zise, cat si a istoriei artelor plastice. Efortul unui solitar de exceptie, incomod si strident chiar atunci cand propune solutiile tolerantei.