Memoriile nepoatei unui mare istoric/ Ziarul de duminică

Marie-Hélène Fabra Brătianu

Editura Humanitas

Traducere din franceză de Emanoil Marcu. Marie-Hélène Fabra, fiică a Ilenei (Ioana, pentru familie) Brătianu și nepoată a lui Gheorghe Brătianu, s-a născut la Paris, oraș pe care nu l-a părăsit niciodată. A studiat pictura la École des Beaux Arts și la École du Louvre. A participat la nenumărate expoziții de grup și a avut câteva expoziții personale, printre care Paysages: Café culturel Saint-Denis (2000), Peinture et psychanalyse: Collectif 125 (Paris, 2005), Copyright projekt: Mythologies mélancoliques (Berlin, 2008). În paralel, a fost o vreme ghid la Paris, a predat istoria artei și a ținut cursuri de pictură și desen la diferite centre culturale, în închisori și spitale. A realizat două filme de autor: Oedipe au pouvoir (2005) și Oedipe, mon frère (2007), psihodrame turnate cu deținuți – pacienți ai unității psihiatrice a închisorii din Fresnes. Este căsătorită cu Marc Lebiez și are două fiice, Judith și Pauline.

Pentru Marie-Hélène Fabra Brătianu, România a fost o vreme doar ecoul unor povești auzite, în Franța, de la mama și de la bunica ei, povești despre o lume dispărută, despre locuri niciodată văzute și despre oameni care nu mai existau. Și ar fi putut rămâne așa, dacă moartea mamei sale, revenită după Revoluție pentru lungi perioade în țara de origine, n-ar fi silit-o să vină aici pe urmele ei și să descopere cu uimire patria strămoșilor ei și povestea vieții lor. Din aceste călătorii în timp și spațiu, din această adevărată coborâre la origini, s-a născut o urgentă nevoie de a spune, care a luat chipul cărții de față. O carte despre realitățile deconcertante din România de azi; despre amintirea unei alte Românii, păstrată în revelatoarele memorii ale bunicii sale, Elena Brătianu, născută Sturdza, transcrise de nepoată cu înfiorare; despre statura impunătoare a bunicului ei, istoricul și omul politic Gheorghe Brătianu. O carte în care umorul și nostalgia își dau permanent replica, ajutându-ne poate să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine. “Sunt copilul unei sfâșieri de care mama nu s-a vindecat cu adevărat niciodată. Știa lucrul acesta, îl știam și eu. Această sfâșiere a marcat mereu relația noastră. La moartea ei, toată această parte românească a ființei mele, pe care o ținusem la distanță ca fiindu-mi străină, a revenit și a pus stăpânire pe mine. Aș spune, mai precis, că după moartea mamei mele am înțeles cât de apropiate eram, oricât a încercat – a fost dorința ei, nu a mea – să mă țină departe de ceea ce voi numi fără înconjur: o tragedie.”