Memoriile unui mare intelectual/ de Stelian Țurlea

Edgar Papu – Memorii dintr-un secol. Jurnal 1929-1931. Epistolar 1964-1965. Editura Casa Cărții de Știință. Ediție îngrijită, adnotată, nota asupra ediției, traducerea parțială a citatelor, precum și indice de nume de Vlad-Ion Pappu.

Edgar Papu (1908-1993) a fost un eseist și critic literar român, profesor universitar, ales membru post-mortem al Academiei Române (deși insistase, în ultima perioadă a vieții, că ar prefera să nu se întâmple), unul dintre cei mai importanți comparatiști români postbelici, autorul unor studii de literatură universală și teorie literară. A scris mult, dar n-a putut publica tot ce a scris, multe dintre operele sale au fost refuzate din felurite motive sau s-au pierdut. Una dintre cărțile sale fundamentale este Barocul ca tip de existență (1977). A scris prefețe la cărți de Vergilius, François Villon, E.M. Estrada, Rainer Maria Rilke, Luigi Pirandello, G. Leopardi, G. Papini, Umberto Saba, Ch. Dickens, John Galsworthy, Eugenio Montale, J. Huizinga, Roger Caillois, M. Sadoveanu, Lucian Blaga, Perpessicius, Sandu Tzigara-Samurcaș, Tudor George ș.a. A tradus, singur sau în colaborare, din Epicur, Lucrețiu, Miguel de Cervantes (o traducere magnifică), Federico Garcia Lorca ș.a. Multe dintre opurile sale au rămas neștiute publicului larg: „Formele deschise în artă” (teza de doctorat), „Memorii dintr-un secol” (nereturnat de editură, apoi pierdut), „Fenomenul românesc”, „Filosofi români” (manuscris încredințat de Vlad-Ion Pappu unui editor, care nici nu l-a publicat, nici nu l-a restituit unicului moștenitor al scriitorului), „Estetica lui Dante” (lucrare de 600 de pagini, confiscată de Securitate și nerestituită) ș.a. Despre toate acestea s-a vorbit insistent în ultimele decenii.

Iată că apare, în sfârșit, volumul confesiv „Memorii dintr-un secol”, elaborat în perioada martie-iunie 1990 și completat ocazional în lunile următoare. Neapariția lui în timpul vieții autorului a constituit o frustrare suplimentară.

Într-o notă asupra ediției, Vlad-Ion Pappu face extrem de utile precizări. „Memoriile dintr-un secol” au fost elaborate în împrejurări vitrege pentru Edgar Papu – după decesul soției (convins fiind că nu va supraviețui acestei pierderi), aproape orb (nemaifiind capabil să-și recitească propriile sale însemnări), dezamăgit de refuzul Editu­rii Eminescu de a-i mai publica volumul „Scrieri de artă, estetică și filozofie” (programat inițial să apară în trimestrul IV, 1989). „Alcătuirea lor este mediat autobiografică, scri­se într-o tehnică de caracterizare prin ricoșeu (depanând mai curând părerile contemporanilor care l-au cunoscut și apreciat și abținându-se de la autoevaluări); apar mai cu seamă considerații de natură morală, dublate de o discreție reținută și demnă în ceea ce privește loviturile soartei sau calamburul injoncțiunilor istoriei, viața sa inti­mă în genere.” Dactilograma a fost predată spre publica­re editurii „Roza Vânturilor”, care a amânat apariția din cauza lipsei de mijloa­ce materiale, apoi Editurii Scripta, care nu l-a mai publicat (din motive politice, bănuiește editorul) și a returnat manuscrisul (de fapt, șpalturile 2) abia în… 2013!

Ce sunt „Memoriile” o spune însuși Edgar Papu, într-un preambul: „În această serie de scurte evocări, intenționate de-a fi o sută, consemnând prin ce am trecut, ce am gândit sau simțit, pe cine am cunoscut, aș putea să disting patru determinări separate. Ele nu se delimitează, însă, una de alta, izolându-se fiecare în câte un alt an­samblu, ci se succed amestecate. Aceasta fiindcă intenția n-a mai fost aceea de-a concentra atenția cititorului în vederea unei efective convergențe concluzive, ca în toate celelalte lucrări ale mele, ci acum, dimpotrivă, urmăresc să i-o dezleg din strânsoarea oricărui efort printr-o continuă variație, care să faciliteze lectura.

Cele patru determinări separate sunt următoarele: extracte ce mi s-au părut esențiale din călătoriile mele prin țară sau străinătate, por­trete ale personalităților pe care le-am cunoscut sau întâmplări ale mele în jurul lor, reflecții despre cultură și despre unele aspecte artis­tice din mai multe domenii (pictură, ceramică, teatru, literatură, dar în special muzicale) și, în sfârșit, schițe de analize asupra propriilor mele stări și variații lăuntrice. În ceea ce privește ordinea cronologi­că, ea se află respectată numai la primele zece evocări, fiindcă nu se putea altfel. În rest, însă, depășesc un asemenea criteriu prea siste­matic pentru expresia de absolută libertate pe care am dorit să mi-o însușesc în această carte. Diferitele date de-a lungul decadelor ce-au umplut acest secol nu mai apar organizate pe rând, ci după succesiu­nea ivirii lor în conștiința și în memoria mea. Aș putea, deci, să spun că această carte cuprinde o istorie a retrăirilor mele.

Sub aspectul valorilor, mă despart iarăși de toate cercetările mele publicate până acum, și pe care cred că le-am dus la capăt. Acolo urmăream îndeosebi valoarea teoretică și cea estetică. În cartea de față, fără a renunța complet la ele, le acord o margine mai umbrită. Fiind vorba acum și de conștiința mea, de lumea mea interioară, se proiectează pe primul plan alte valori, cea etică și, în parte, cea religioasă.”

Volumul îmbină amintiri propriu-zise (copilărie, studii, călătorii ș.a.) cu remarcabile portrete ale marilor oameni pe care Edgar Papu i-a cunoscut de-a lungul unui secol: Corneliu Michăilescu, Petru Comarnescu, Nae Ionescu, Tudor Vianu, N. Bagdasar, Mircea Eliade, George Călinescu, Ion Chinezu, Emil Botta, Ion Frunzetti, Harry Brauner, Aram Frenkian, Mihai Ralea, Ion Marin Sadoveanu, Dinu Pillat, Nicu Stenhardt, Lucian Blaga, Constantin Noica, Grigore Moisil, George Ivașcu, Luca Dumitrescu, Vasile Băncilă, Vasile Drăguț, Mircea Vulcănescu, monseniorul Vladimir Ghika și foarte mulți alții – într-o descriere a efervescenței unor decenii culturale cum rareori a apărut în alte jurnale publicate până acum. Evocările sunt presărate, cum preciza, cu considerații literare, despre muzică, artă, singurătate, oboseală, moarte, senectute. (Exemplu: „Odată cu anul 1990 – suntem acum în iunie – am intrat bine în ultima decadă a secolului și a mileniului, din care eu aparțin prin naștere primei sale decade. Am străbătut, deci, întregul veac și am lăsat în urmă peste 60 de ani de activitate a scrisului, fără a mai vorbi de cea orală, fie de ordin pedagogic, fie cultural, prin confe­rințe, interviuri directe sau alte feluri de intervenții, comunicări sau convorbiri. Mai mult decât numărul anilor mei, mă interesează pen­tru ce i-am trăit, întrebare la care poate răspunde în special bilanțul lucrului meu intelectual. Care este, deci, rezultatul? Nu mi se pare excepțional, deși – cu toată modestia – n-aș spune că ar fi chiar lipsit de valoare. Putea, însă, în atâția ani, să-mi iasă mai mult. Lu­crul meu a fost totdeauna încet, prea atent la alegerea trudnică a cuvintelor și la formularea frazelor. Mă gândesc și eu: nu cumva trebuia să fac altceva? Sau și altceva? Nu știu. În orice caz, conti­nui să lucrez și acum. O, dacă puterea și rezistența mea organică ar atinge nivelul la care mi-a ajuns mintea! Numai atunci aș fi pe deplin mulțumit de mine. Dar e absurdă o asemenea ipoteză. Vârsta nu mai îmi permite nicio nouă prosperitate organică. Cum e și natural, la bătrânețe, mă simt tot mai slăbit. Mă bucur, însă, că n-am pierdut curiozitatea intelectuală și pasiunea de a deschide mereu noi probleme, indiferent de succesul lor social imediat. Am ajuns de mult la convingerea că trebuie să știi să fii bătrân.”)

Vlad-Ion Pappu mai precizează în „Nota asupra ediției”: „Mi s-a părut binevenită și necesară completa­rea acestor «retrăiri» și divagații rezultate din fluxul memoriei cu texte din care să transpară conștiința de sine care-l animase, senti­mentul că are ceva de spus în cultură (Jurnal 1929-31), voința forma­tivă și tenacitatea cu care a înfruntat obstacolele, viața cotidiană din perioada degradării civice (schimbul epistolar cu soția Angela din perioada 1964-65).”

Între 1961 și 1964 Edgar Papu fusese închis, în vremea aceasta soția sa se îmbolnăvise de tuberculoză și în 1964 se găsea, pentru un an, la un sanatoriu de la Sinaia, sub îngrijire medicală. Fragmentele din scrisorile publicate acum nu numai continuă firesc scrierile memorialistice, dar au și un pronunțat caracter documentar, colcăie de-a dreptul de informații despre activitatea culturală a acelor ani „cu o exactitate de proces-verbal”.

Nu pot să nu remarc efortul uimitor al lui Vlad-Ion Pappu care, în mulțimea notelor sale de subsol, grele de informații relevante, întregesc scrierea profesorului și imaginea secolului.

„Memorii dintr-un secol” e un volum de colecție, fără niciun dubiu. Și un eveniment editorial.