Menestrelul culorilor la centenar/ de Aurelia Mocanu

Marți, 28 octombrie 2014, în Sala Mitiță Constantinescu a Palatului Băncii Naționale, a avut loc prezentarea publică a albumul monografic de pictură, grafică și scenografie „Discreta Frumusețe” – George Ștefănescu-Râmnic (1914-2007). Expoziția, ai cărei curatori au fost criticul de artă Aurelia Mocanu și arhitectul Radu Ștefănescu, fiul artistului, s-a redeschis cu o amploare cel puțin dublă (cca 100 de lucrări cvasi inedite), la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”, ieri, 6 noiembrie, în cadrul seriei muzeale „Restitutio”.

„Grădina Zburatorului – George Ștefănescu-Râmnic (1914-2007)”, expoziție cu două evenimente conexe pe parcursul ei, va fi deschisă în sălile „H.H. Stahl” și „Lena Constante” ale Muzeului Satului, până în 15 decembrie 2014. Vernisajul, susținut ieri de criticul Aurelia Mocanu, va fi urmat, în cadrul expoziției, de decernarea premiului pentru tineri curatori „Vasile Drăguț” a U.AP. – Secția Critică (joi, 13 nov, h 16) și de seara muzeală oferită de istoricul de artă Ruxandra Dreptu (miercuri, 19 nov, h 16) cu tema „Nostalgia Atelierului”.

Făptura sadoveniană a pictorului George Ștefănescu-Râmnic pare meditativă și concentrată în remarcabilele autoportrete ale celui născut la Marele Război, rănit grav în Al Doilea și apucând să vadă Europa Unită. Longevivul artist este un minunat exemplu de senectute seniorială alimentată de un destin care a învins răul vremurilor. A avut o voltă stilistică remarcabilă în ultimii 17 ani de viață, în mediu westfalic. În 1989, s-a pregătit de exil atunci când a părăsit țara, dar mai ales tihna atelierului drag din Casa-Muzeu Tattarescu. Lucrările rămase în țară, după cel puțin șase expoziții bucureștene importante, și producția germană (de mii de piese de pictură și grafică) sunt restituite publicului român prin albumul, expozițiile și inițiativele Fundației ce-i poartă numele, din 2011.

Centenarul nașterii pictorului George Ștefănescu-Râmnic va releva una dintre personalitățile surpriză pentru recitirea istoriei recente a artei românești. netocită prin mediatizare. La un moment istoric dat, printr-o regândire exegetică subordonată unei etalări revelatorii, opera celor clasați drept „mici maeștri” poate repune în discuție vedetele. Surpriza vine prin noul filtru de coerență stilistică – mai ales dacă persoana artistului a optat pentru discreție și penumbra propriului atelier. Iar în jocul cotelor de piață, lucrările care, prin tehnica de execuție înfruntă bine timpul, capătă un plus de autenticitate, dar și o anume originalitate.

Doamna Lucia Sturdza Bulandra în nebuna din Chaillot

Există paralele foarte interesante de destin și vocație artistică pentru alți patru pictori români, longevivi și stinși în areal european, o pentagramă a celor născuți în 1914: Aurel Cojan, Alexandru Țipoia, Eugen Drăguțescu, Jules Perahim și Ștefănescu-Râmnic. Plecați la Paris în același an,1969, Cojan se stinge la 91 de ani iar Perahim la 94. Cu burse de studii la Roma, Drăguțescu și Țipoia intră în posteritate în același an 1993, primul în Italia, al doilea în sânul familiei, în diaspora geneveză. Anul simbolic – 33 pentru „răul beligerant al secolului 20, îi găsește colegi la Belle-Artele bucureștene pe patru dintre cei cinci, azi , centeari: Cojan, Drăguțescu, Țipoia, Ștefănescu.

După experiența războiului și a îndeletnicirilor varii artistice din anii 50, Ștefănescu-Râmnic devine scenograf la Teatrul Bulandra, până în 1974. Pictorul din el a evoluat, în discreția concentrată a atelierului bucureștean, spre libera abstracție cromatică, afirmată deplin după 75 de ani. Afiliabil amprentei lui Dărascu în lucrările anilor ’60, pictorul a marcat un salt stilistic în Germania, în ținutul Münster-ului, între 1990-2007, pe care ne bucurăm să-l semnalăm publicului și specialiștilor. Expozitia cu caracter retrospectiv Grădina Zburatorului dă o nouă încărcătură de sens colecției de familie, remarcabil organizată de Fundația întemeiată de fiul său. George Ștefănescu-Râmnic devine astfel, în posteritatea recuperată, purtătorul unei formule stenice de colorism pe trame de figurativ, treptat stilizat armonic.

Iată ce remarca criticul de artă Dan Grigorescu, în 1987, în prefața albumului pe care Editura Meridiane îl dedica artistului: „(…) Identitatea stilistică a picturii lui George Ștefănescu ar putea fi căutată prin raportare la un neoprivitivism al senzației, al emoției și, deopotrivă, al formulărilor plastice. Este matca în care se întâlnesc, pentru el, lecția întemeietorilor de modernitate (Gauguin, Van Gogh) și formulele vizuale de postbizantinism rusticizat, oferite de pictura țărănească pe sticlă”.

Autoportretul stenic cu stilizări de țărani pe fundal, din 1960, este aproape un manifest pictural pentru Ștefănescu-Râmnic. Forme mărunțite și policrome, captează vivacitatea ruralului, trainic prin liniștea mamelor cu prunci și a vitelor pe țarină. De la caligrama în tuș a privirii pe sub ochelari, la analiza gravă a așezării între șevalet și oglinda atelierului, autoportretele presărate pe o jumătate de veac au o remarcabilă coerență mărturisitoare de destin. Ele însumează o anume atenție scrutătoare, urmată de bucurie reținută și de plăcerea travaliului în solitudine. Tăcere și simplitate. Sunt „fațete” de modulări stilistice în cadrele figurativului, alimentate cu decizii moderniste. Apărând ades cu șapcă, dar și cu tichie orientală, cu halat academic de pictură, sau cu impostare de iconar pe sticlă ori schiță fovă direct pe ziarul „România liberă”, Ștefănescu-Râmnic ni se arată, de fapt, rezervat cu teatralitatea vocației sale de erou principal al picturii.

De la Râmnicul Sărat, de la liceul Ferdinad, a rămas amintirea – cu efigie grafică excelentă – a  profesorului Cucu, semnatar de volume de poezie, care i-a încurajat cariera tânărului de condiție socială modestă. Câteva portrete remarcabile de actori „în act” expresiv dezlănțuie suculența paletei artistului. Memorabile sunt portretele Luciei Sturza Bulandra. Schițele de scenografie sunt lapidare și pregnante ca semn grafic modernist. Desenele pentru filmul capodoperă „Pădurea spânzuraților” au șoapta amintirilor reprimate din război.

Arcul evolutiv până la abstracția intens cromatică, cu teme spiritualizate, din deceniul târziu german, este încărcat de energia unei vieți de atelier. Jocul ielelor cromatice se răsfiră peste grupuri de magi, menestreli și pestriți arlechini. Este o distribuție de figuranți pentru un spectacol imaginar care a învăluit continuu atelierul lui Ștefănescu-Râmnic, într-o atmosferă de bucolic crepuscular. Afost un vis și un loc de refugiu sub presiunea de secol torționar.