Mentori, Temple, Ispitiri/ de Nora Maria Vasilescu

Nora Maria Vasilescu s-a născut la București, la 18 decembrie 1964. Debutează sub pseudonimul Valer Brancovan în „România Literară” (1986) cu un grupaj de poeme. Absolventă a Facultatății de Litere din București, secția română/engleză (1989). Frecventeaza cenaclul de poezie al lui Mircea Martin. Temporar conduce cercul de critică literară al lui Eugen Simion (colaborare întreruptă după o comunicare despre figura dictatorului în romanul sud-american). Conduce timp de  trei ani cenaclul de folclor literar. Evită repartiția trecând la FF în ultimul an și angajându-se la Biblioteca Națională, departamentul de schimb internațional. Preparator la Facultatea de Litere, catedra de Folclor literar românesc (1990-1995).

Publică articole de antropologie culturală, traduce Riturile de trecere de Arnold van Gennep și Magie, știință și religie, de Bronislav Malinowski, ambele publicate la editura Moldova, Iași. Bursă Fulbright la Texas Pan American University, cultural anthropology, sub conducerea profesorului Mark Glazer (1995-1997).

Publică primul volum de versuri, în engleză, Daughter of King Lear(Toth Press, 1997). Lucrează ca cercetător științific la Centrul Național pentru Cercetarea și Valorificarea Culturii Populare (la vremea respectivă un fel de concurență a Institutului de Folclor, doar că sub egida Ministerului Culturii, nu a Academiei); construiește prima bază de date etnologică în format electronic; face cercetare de teren mai ales în Transilvania. Alături de Dănuț Dumitrașcu, coordoneaza filmul Melania, de la fata notarului la moștenitorul tronului. Scrie Cu soarele pe piept – piesă reprezentată la Teatrul Național din Iași. 

În 2007 se intoarce în Statele Unite, alături de soț. Scrie, citește și face voluntariat la o casă de bătrâni.

Citind Mentori, Temple, Ispitiri, primul volum din Orenda, ficțiune romanescă plasată de Nora Maria Vasilescu prin  mileniul VII, cel care va să vină pesemne într-o zi, încerci un sentiment de familiaritate și altul de alienare. Ceva déja vu et bien connu răzbate din evocări și descrieri, uneori sărindu-ți chiar în față. Daliha Kaiym este un cartier răufamat, înțesat de pestrițe grupuri interlope.

Autoarea nu  și-a propus să inventeze vreo utopie mizerabilistă și nici să adere la vreo ideologie de melodramă stângistă. Căci Orenda este mai degrabă un duh ce se poartă pe deasupra astrelor. Avem de a face cu o lume imaginară într-o federație de corpuri  cosmice, planete și sateliți, a cărei  viață pulsează în principal pe  astrul Mufrid. Există însă și planete muncitorești precum Pavo3, se cunosc lumi de un prestigiu inferior ce se cuvin a fi ascunse, conform  mentalității mufridienilor etc. Societatea, așadar, este și nu este evoluată față de Anno Domini 2016. Oamenii ajung să trăiască 400 de ani, medicina atinge culmi abia visate astăzi, în stare fiind a efectua intervenții simili chirurgicale doar prin acțiunea gândului, telepatia și-a câștigat o forță reală, dar nu și o independență pe măsură, fiindcă puterea telepatică a unui personaj e contracarată de abilitățile în materie ale altuia. Lumea pare proiectată de un Nietzsche destul de tulburat. Acționează apoi, cu interese divergente, clanurile, între care unul poziționat central. Au loc de asemenea comploturi, încercări de asasinat, proiecte obscure de utilizare a tehnicii medicale ca armă vulnerantă sau letală, ba chiar și crime pasionale. Dar se derulează și misterioase ritualuri, de inițiere, de confirmare, după o formulă folosită în Biserica Catolică, iar unele personaje însemnate se bucură de protecția izvoarelor despre care se spune la un moment dat că ar fi „sfinte…”. Autoarea are inspirația și inteligența artistică de a nu descrie niciodată modus operandi al acestei influențe protectoare sau primejduitoare. Imaterialitatea izvoarelor pe care nimeni nu le vede, dar deasupra și în preajma cărora plutește o lumină albăstruie, devine astfel cheia multor bulversări și exaltări.

Dar ce este Orenda? Pe parcursul întregului volum populat de Mentori, proiectat în vertijul Ispitirilor și umbrit de faima Stelei Templului, te aștepți s-o întâlnești în cele din urmă pe Orenda, o vrăjitoare, o mare azurie, o regină, o stea căzătoare, o cometă suitoare… Nimic din toate acestea. Ca  să ajungi la originile nonfictive ale Orendei, trebuie să te lași călăuzit de un antropolog precum Marcel Mauss: el susține că la irochezi, celebrul trib amerindian care a dat numele Canadei, Orenda este un arhetip al energiei vitale.

E un prim volum dintr-o tetralogie care se anunță a fi de o complexitate, de o forță și de un rafinament cu totul excepționale.

Capitolul II – Alatar

Bach – BWV 1056 partea I Allegro moderato

De cele mai multe ori înfățișarea foștilor revoluționari ajunși pe urmă șefi de stat ezită între imaginea de maimuță hăituită și cea de buldog excesiv hrănit. Să fie asta o șoaptă a matricei încercând să ne sugereze că șefii revoluțiilor ar trebui să moară tineri, suficient de tineri ca oamenii să le poată iubi fizionomiile fără să se-mpiedice de crimele care însoțesc, precum sacrificiile antice de la baza construcțiilor, mai toate răsturnările istoriei? Fața lui Alatar Vhaol, Învingătorul, evitase acest clișeu.Părea să-și fi pus vârsta sub control puțin după patruzeci de ani standard, adică la vreo zece după victoria Clanului, ori după ce părul doar începuse să-i albească. Conturul delicat al siluetei din imaginile de arhivă se solidificase într-un bărbat cu umeri rotunzi și paranteze adânci în jurul gurii. Anii înmuiaseră cu milă aceste trăsături adăugând numai vagi pungi ochilor și o maiestate prăfoasă frunții, atât cât să se deseneze cu înțelepciune în funcția sa de simbol.

O anume lentoare obscură care i se desfășura din palme, din mers, poate și din întârzierea râsului din ochi care nu ajungea decât cu greu la buze aveau darul să transmită interlocutorului idea difuză că se află pe mâini bune, că odată ce Învingătorul a luat la cunoștință problemele tale, de-acum lucrurile cu siguranță se vor îndrepta fiindcă e suficient să te uiți cum se așază pe scaun așteptând să-i vorbești ca să-ți dai seama că acest om te ascultă, te înțelege și n-o să lase lucrurile așa.

Aceasta fusese și idea lui Yegor când decisese că trebuie să-i ceară o întrevedere privată. El petrecuse ultimii zece ani de viață în apropierea Moștenitorului ca instructor de lupte și, deși nu schimbaseră multe cuvinte în acest timp, credea că-l cunoaște nu atât din vorbe și gânduri, cât mai degrabă din semnalele unghiurilor de aplecare ale oaselor, ale momentelor precise când sudoarea sparge-n sus bariera pielii, din vibrația mușchilor în efort. Prin urmare, știind ce avea să spună, să-și exprime grijile în fața consilierilor, a misticilor mai cu seamă ar fi putut lesne să ducă, în viața acestui băiat, la consecințe pe care n-ar fi fost bucuros să le anticipeze. Mai ales că observațiile sale, în ciuda experienței, tot puteau fi reacții de moment, venite din cu totul alte resorturi decât bănuia el acum.

În schimb aspectul rectiliniu al Învingătorului, ochii lui serioși de câte ori i se adresase în trecut îi sugerau ceva din vechii săi șefi militari. De altfel Alatar atașase formal întregul aparat educațional dedicat lui Holon nu de o ierarhie profesională, ci de el însuși, în așa fel încât nici unul dintre ei să nu devină ceea ce în vechiul Templu fuseseră mentorii. Cu toate acestea niciunul dintre profesori nu venea din proprie inițiativă să-i vorbească așa cum făcuse Yegor acum, poate ca urmare a unei reflecții îndelungate asupra faptelor și consecințelor lor sau poate numai din disciplină cazonă.

– Sigur, adăugase acesta în cele din urmă, poate mai mult ca să se convingă pe sine, ar trebui să fiu primul mulțumit de atitudinea atât de vioaie a Alteței sale față de orele mele… Poate starea de spirit pe care o adoptă este cea mai potrivită pentru aceasta disciplină… însă totuși mă uimește într-un fel și asta am vrut să vă ăă … raportez…

Alatar Vhaol îl urmărea frământându-se. Le dădea oamenilor totdeauna ceva mai mult timp decât aveau ei cu adevărat nevoie. Momentele acelea în care, aflat în prezența unui Învingător tăcut, ai isprăvit ceea ce voiai să spui, dar din partea cealaltă nu vin nici întrebări, nici vreo schimbare de subiect creau deseori un neastâmpăr care producea fie nuanțe, fie informații suplimentare, câteodată importante, mai totdeauna neintenționate.

Nu era cazul lui Yegor, decise el. Bătrânul isprăvise cu prima frază întreaga informație: era îngrijorat de o anume doză de competitivitate pe care i se păruse a o sesiza în felul în care Moștenitorul aborda luptele. Acum doar încerca să dea înapoi fără îndoială pentru că în tot acest timp ajunsese să se lege afectiv de Holon.

Nici nu era singurul. Cu vreo doisprezece ani în urmă, când îl aduseseră, prezența copilului în palat îl emoționase și pe el într-o oarecare măsură. Nu se putea să nu-l asocieze cu propria sa istorie, deși băiatul nu suferise vreo despărțire de familie: fusese accidental găsit într-un orfelinat. Oricum era un tânăr bărbat la ora aceasta și cele spuse de Yegor se cereau luate în serios. Chiar fără vizita instructorului de lupte, de când Holon devenise apt pentru confirmare, de câte ori se apleca asupra problematicii lui era apucat de-o tulburare prea puțin motivată pe care cu greu izbutea s-o suprime.

Strict legal Învingătorul nu era decât un Consilier al Clanului ca toți ceilalți, superiori condiționați și ulterior confirmați în apele izvoarelor. Dar nici măcar cetățenii lumilor de margine n-ar fi luat această egalitate în serios. Imediat după victoria Clanului, “Învingătorul” fusese un atribut. Trecerea anilor, contactul nemijlocit cu izvoarele, precizia politică a lui Alatar Vhaol, probabil și reprimarea focarelor de rezistență din prima sută de ani distilaseră atributul în titlu permanent.

Poate că era vina formației sale eminamente politice din ultima vreme care îi spusese că își consolida puterea asociindu-și un tânăr complet nevinovat de orice i s-ar fi putut reproșa istoriei Clanului. În fond, dacă Învingătorul ar fi dispărut, oricare dintre Consilieri i-ar fi putut prelua funcțiile mai degrabă tradiționale decât constituționale. Dar socotiseră o idee mai bună căutarea publică a unui superior absolut, educarea sa în palat și asocierea cu Învingătorul. Pe de o parte, gândise, ar fi beneficiat de o uriașă simbolistică arhetipală a cuplului tată-fiu. Fără să fie o adevărată relație de familie, nici să fi vrut n-ar fi putut evita ca acest fel de imagini, mai vechi decât istoria, să fie proiectate asupra lor. În cazul de față, o asemenea proiecție i se păruse benefică.

De cealaltă parte, oricât de convins ar fi fost de doctrina condiționărilor și oricât de legat de puterea izvoarelor, nu era atât de fanatizat încât să nu înțeleagă că felul în care luaseră ei puterea și mai ales epoca de consolidare a acesteia construiseră în jurul lor o aură, între altele, de ferocitate. Or, un copil născut sute de ani după victorie, instruit de Clan și confirmat în apa izvoarelor sacre putea, credea el, să le dea o anume puritate istorică pe care simplele justificări logice sau politice nu mai aveau puterea să o recupereze; ar fi fost o validare a succesului.

Poate ca să contrasteze cu opulența fostei puteri, poate doar din lipsă de răgaz în mijlocul haosului de după dispariția Stelei Templului, primul secol când clădiseră palatul fusese o epocă de austeritate și minimalism. Clădirea hexagonală, de beton fără finisaj încă păstra marca timpului când fusese concepută mai degrabă ca basilică deasupra izvoarelor decât ca locuință permanentă a cuiva. Și era drept că în acea perioadă Alatar Vhaol nici nu venea acolo decât pentru confirmările forțate care prea adesea se transformau în execuții. Era locul său de maximă forță, cu siguranță, dar nu o casă.

Odată cu reinstalarea păcii, stabilizarea Clanului ca structură, reînchegarea relațiilor diplomatice cu celelalte șase sisteme, înțelesese treptat că ori își clădea un alt centru aiurea, că pe Domenii n-ar mai fi avut loc, ori îl transforma pe acesta. Nu putea ține negocieri în camerele reci și cavernoase așa cum se găseau. Deja începuse să facă alergie la strâmbătura clasică de-acum a diplomaților de pe Gamma când venea vorba despre Pavo3, Planeta Capitală.

Să se îndepărteze de izvoare pe de altă parte ar fi fost dureros. Aburul lor cald, semi-întunericul Sacristiei, protecția, însuși pericolul pe care-l inspirau altora ajunseseră să facă parte din modul în care se concepea pe sine. Afară de asta, odată teraformată planeta, că asta făcuseră de mult, natural sau prin acțiunea discretă a izvoarelor, nu știau, se formase acel inel de junglă protectoare deloc dezagreabil și care contribuia la sentimentul de securitate al celor de pe Domenii.

În fine, după ani de agitație, campanii militare, tratative care durau cu lunile, începuse să-i fie dor de unele laturi ale confortului pe care-l degustase în prima tinerețe, de frumusețea care să-ți bucure simțurile și să-ți clătească neliniștea minții. Așa se ajunsese la organizarea actuală a palatului: două etaje care acopereau sacristia construită peste izvoare, așa se ajunsese la marile colecții de pictură, instalații, la sala de concerte și cele patru săli de conferințe, fiecare câte o bijuterie de arhitectură în sine.

Politic asta însemna și un semnal generos față de superiorii tratați vreme îndelungă mai degrabă ca inamici. Uite, spuneau frescele și picturile, uite, spuneau mobilele intarsiate și parchetele în simetrii complicate, n-avem nimic cu voi, dimpotrivă noi vă celebrăm existența atâta vreme cât e pașnică, sub condiționări. Era adevărat și că artele decorative păreau cele mai indiferente la acestea.

În orice caz, atunci reproiectaseră apartamentele Consilierilor, diplomaților, chiar și ale ostaticilor; Alatar însuși își comandase unul de care ajunsese să se atașeze mult, în special de camerele neo-naturiste care mențineau un permanent gazon în chip de pardoseală, locul său predilect de meditație, în esență camere largi, albe, aproape goale, cu perspectivă lungă, până la peretele junglei.

Aici, invizibile, se aflau instalațiile sale de muzică, aici ținea și o anumită serie care-i rămăsese dragă din operele pictorului Damien și tot aici instalase câteva dintre delicatele fântâni de mirosuri ale unui artist condiționat, contemporan. Dacă jos, în Sacristie, se afla puterea lui vibrantă și neliniștitoare, camerele cu gazon erau polul calmului și al gândirii.

După convorbirea cu Yegor ajunsese aici aproape fără să și-o propună. Știa foarte bine la ce vulnerabilități se deschide el personal prin prezența acestui Moștenitor despre ale cărui calități excepționale erau pline rețelele.

Cu toată vârsta controlată, cei mai bătrâni superiori atestați, exceptându-l pe el, Ladora și Anton Mulder, nu depășiseră cu mult două sute de ani. Lor li se adăugau misticii Templului care de obicei treceau de expectația naturală de viață, dar în mod normal uzura sufletească sfârșea prin a-l convinge și pe cel mai avid de viață dintre ei să renunțe la un moment dat sub imperiul oboselii, o afecțiune pe care nimeni și nimic nu izbutise încă să o vindece. Unii specialiști nici n-o mai treceau în sfera patologiei. Cei cu număr valoric mic – dacă decideau să-și treacă sub control vârsta, fiindcă, în viziunea maselor, lucrul trecea drept detestabil – nici nu ajungeau la oboseală, sufereau de tulburări psihologice masive până să atingă o sută cincizeci. Acum, cu Anton mort cu mai bine de cincizeci de ani în urmă și Ladora care evident îndeplinea sarcini mistice pe lângă izvoare, Alatar Vhaol, chiar fără să fi simțit vreodată oboseala, era fragil, foarte fragil la cei peste patru sute de ani ai săi.

Îl respecta pe Yegor pentru multiple motive. Firește îi cunoștea biografia în detaliu, cum o știa și pe a celorlalți profesori ai lui Holon. Dar era acest bun simț pe care îl aprecia în primul rând, cel care îl făcuse să ceară o audiență privată pentru niște informații când ar fi putut atât de simplu să le spună în gura mare peste masa unui consiliu profesoral.

Yegor câștigase în tinerețe câteva premii în campionate de lupte corp la corp, iar mai pe urmă se însurase cu o verișoară de care se îndrăgostise la ei, pe Hydrus. După câțiva ani și îndelungi misiuni în garda unor comercianți care treceau din lumea civilizată în cele de margine de mai multe ori pe an, se convinsese că mariajul fusese o greșeală, dar cum apucaseră să facă doi copii, încercă să amâne problema, oricum el era pe drumuri cea mai mare parte a timpului. Într-una dintre permisii, vizitând familia unui coleg, se înflăcără de fata aceluia, substanțial mai tânără ca el. La doi ani după aceea se trezi chemat de urgență înapoi din misiune. Nevasta îi murise subit. Peste asta ar fi trecut el cumva, dar la alte câteva luni se dovedi că tânăra lui iubită fusese cea care cauzase decesul. Între violența din meserie și cea din propria familie, Yegor ajunse un fervent susținător al condiționărilor. Întovărășit de cei doi băieți părăsi Hydrus pentru un post în armata tucaniană de unde, odată pensionat, pentru faima lui sportivă, dar și pentru cea de om devotat regimului, fusese invitat pe Pavo3 să facă parte din echipa care-l instruia pe Moștenitor pe care nu-l deosebea fundamental de un mezin al celor doi fii de-acum bărbați în toată firea. Yegor se apropia binișor de șaizeci de ani și refuzase orice control al vârstei. Avea o adevărată pasiune pentru tot ce însemna luptă de aproape și stăpânea tehnicile câtorva școli diferite de astfel de sporturi.

Treaba lui fusese să facă din Moștenitor un om care, lăsat fără arme și fără cine știe ce aptitudini fizice în mijlocul unui grup de asasini, să supraviețuiască destul cât să primească acel ajutor despre care antrenorul n-avea nici un dubiu că avea să-i vină. Și de treaba asta se achitase perfect.

Alatar nu se îndoia că dacă bătrânul luptător simțise un instinct agresiv, de competiție în mintea lui Holon, era vorba despre ceva real. Însă un individ cu date similare nu era chiar așa de ușor de găsit și mai cu seamă avea nevoie de argumente mai serioase decât opinia unui instructor de lupte în fața Consiliului… dacă ar fi fost să ceară înlocuirea Moștenitorului.

Dar oare o pledoarie în acest sens nu l-ar fi indicat pe el ca temător sau, poate și mai rău, la începutul declinului, adică tocmai ceea ce nu simțea. Sau nu cumva tocmai aceste gânduri, prin însăși natura ori intensitatea lor, de fapt însemnau începutul oboselii? Nu avea nici o metodă de a-și sili Consilierii să nu se gândească la oboseală atunci când aveau de-a face cu un ins de peste patru sute de ani, dar se puteau evita ambiguitățile cel puțin. Nu, nu putea să ceară așa ceva, cel puțin nu încă.

Pe urmă poate că toată vina era a lor, fiindcă nu vruseseră să riște o confirmare ratată. Izvoarele erau desigur selective și se întâmplaseră nenorociri de-a lungul timpului, nu doar cu foști membri ai Templului care putuseră să fie bănuiți că intră în apele acelea cu cine știe ce gânduri sau puteri străine, ci și cu inși care păreau cu totul devotați Clanului.

Însă acum nu se mai putea argumenta că Holon e doar un copil. Confirmarea izvoarelor cu siguranță n-ar fi avut decât efectul de a-i revela valorile Clanului în toată strălucirea lor și l-ar fi echilibrat definitiv, l-ar fi dat societății așa cum își doriseră ei încă dinainte de a-l găsi… sau poate n-ar fi rezistat probei și atunci nu ar mai fi fost nimic de făcut în afară de înlocuire… Goni ideea din minte fiindcă nu se putea împiedica de a o vedea în lumina ei de gând trădător.

Însă poate că era într-adevăr ceva care îi scăpa fiindcă, în ultimă instanță, starea aceasta de frământare era prea intensă, iar el prea experimentat ca să o atribuie numai unor observații ale instructorului…

Fragment din volumul în pregătire la Editura Limes