Metafizica fizicii/ de Felix Nicolau

Realmente pasionat de orice dezvoltare artistică a suprarealismului, Marius Surleac și-a construit un blog spectaculos unde a postat experimente ale maeștrilor și ale sale. Numai după aceea s-a încumetat să tipărească Zeppelin Jack la Editura Herg Benet, volum pe care l-a realizat și grafic de unul singur. Fizician ca formație, poetul a profitat din plin de “metafizica fizicii” eliberată de obscurantismul scientist. Așa cum Dumnezeu se joacă folosind cuantele și tot felul de cioburi energetice, așa și Surleac montează spectaculos poeticitatea cu diversele exactități.

“Capitolul I”, Phantasrealismus, intitulat parcă în colaborare cu mișcarea fantastă și manieristă de la Cluj, conține poeme concise și concentrice, lucrate în filigran. În fum ultima parte e subtilă, derivând moartea din acțiuni uluitor de improbabile: “cu fiecare bătaie a inimii/particule fine vor pătrunde prin porii pielii/vor da naștere câte unui tatuaj în relief/ce te va purta/încet/încet/înspre moarte”. Aici e poezie pură. După care viziunile se complică, întrucât autorul, precum Eminescu și Ion Barbu, dorește să poetizeze cu limbajul fizicii: “dă-le trufe atomice negre în dermă/să roadă din ele focul și frunza/să-i privești pe ecran cum le scade/în intensitate doar umbra” (imponderabilia). Adesea, aceste prestidigitații sunt fragmente foarte reușite.

Amalgamul de viziuni suprarealiste și jargon științific are ca efect o poetică surprinzătoare. Noroc că Marius Surleac nu este doar un cercetător veleitar în literatură, care scrie cu patimă incultă. El frecventează de multă vreme mediile scriitoricești, a publicat în reviste și pe situri literare. Mai mult, el a și funcționat ca editor al Agonia international, site de creație în limba engleză, și a creat situl de creativitate artistică Blitz Show (http: //blitz-show.com). Deloc un profan, așadar, el știe ce face. Și nici nu se mai poate în epoca creațiilor inteligente și experimentale să scrii pierdut în adorația muzei. O mostră din amalgamul de mai sus, științifico-suprarealist: “eu stau întinsă pe genunchii tăi reci, apăs pe rotulă/mușchi cu nuanțe maronii, alung mută viermii/ce pun în funcțiune sonarul” (în căutare).

Interesant este filonul rural și nostalgic din poezia tânărului fizician. O infuzie cu imagini parcă din O. Goga. Jack este alter-ego, prieten și dușman imaginar laolaltă, camaradul de picnicuri și drumeții cu care se pot povesti lucruri profunde sau delicate în voie. Nu prea vesel, pentru că e complex și mereu pe gânduri. Gesturile lui sunt simbolice: “torn prin pâlniile lucioase/rezemate-n furci de lemn/prima mișcare în formă de L/pe care Jack mi-a oferit-o drept răsplată/într-un cristal de 40 de grade” (conexiuni). În capitolul al doilea, Câte picături de ceață?, Jack satisface ritualuri stranii, care l-ar fi încântat pe Breton: “e aproape august/Jack dansează merengue cu mitraliera la braț/în fecunde cotoare ale valsului deja consacrat/arde hașiș într-un ungher/înecat de alcool și linii de diferite/frecvențe modelate-n timpan” (putrefaction goes high). Ce mai, Jack le face pe toate și este toate! Povestea lui este imprevizibilă și parabolică, asemenea unei călătorii cu un submarin galben manevrat de un Oblio buclucaș. Energia i se trage din închipuirile și rememorările mai mult sau mai puțin culturale ale poetului. Sunt foarte multe detalii în poeme: lucruri, fenomene, sintagme inițiatice. Viziunile se complică câteodată înfricoșător, alteori sunt simple și pure ca la Bacovia: “aleargă călăreții îmbrăcați în negru/pe cai transparenți/aleargă pe străzi și râd nebunește/în trecători aleargă inima” (3 nopți).

Și ar mai fi de semnalat ghidușenia ultimelor două capitole: Printre câte orătănii? Și Capete să fie oare după coadă? Poemele se așează acum în pagină ca poemele în proză ale lui Baudelaire. Asocierile și acțiunile montează un bâlci cu bizarerii: “mă dau peste cap merg zece metri în mâini femeia pingu-/in aplaudă face semne cu ochiul din frunte scuip fierea din/plombă peste ea un scafandru pe jumătate rechin trăiește primul film necrofil” (Jackolada).

Aici e un altfel de poezie, ceva ce reînnoadă legătura cu anii ’30, când Bucureștiul ajunsese centrul suprarealismului european. Un centru în retragere. Marius Surleac a avut ințelepciune și curaj. Înțelepciune să aștepte trecerea ifoselor ultimelor promoții și să selecteze el însuși, dar și să-i lase pe alții să întreprindă selecția textelor care au intrat in volum. Și curaj datorită faptului că nu s-a temut să debuteze într-o formulă artistică diferită, deloc comercială. Merită respectul și încurajările noastre!