Mic tratat de viață interioară/ de Frédéric Lenoir

A exista este un fapt, a trăi este o artă. Nu a fost opțiunea noastră să venim pe lume, dar este obli­gatoriu să învățăm să trăim, așa cum învățăm să cântăm la pian, să gătim, să sculptăm în lemn sau în piatră. Acest rol îi revine educației. Însă aceasta se preocupă din ce în ce mai puțin de transmiterea unei științe a regulilor vieții, în beneficiul unei științe a formării deprinderilor. Ea urmărește să ne permită să facem față mai mult provocărilor exterioare ale existenței decât celor interioare: Cum să fim împăcați cu noi și cu ceilalți? Cum să re­acționăm în fața suferinței? Cum să ne cunoaștem pe noi înșine și să ne rezolvăm propriile contradicții? Cum să dobândim o libertate interioară reală? Cum să iubim? Cum să ajungem, în cele din urmă, la fericirea adevărată și durabilă? “Acest mic tratat este așadar rodul unei reflecții personale elaborate pornind de la curente de înțelepciune filosofică din Orient și Occident, de la spiritualitatea creștină eliberată de ganga normelor și de la psihologia profunzimilor. Nu am altă ambiție decât aceea de a oferi ceea ce m-a ajutat să trăiesc și să mă construiesc“. (Frédéric Lenoir)

Timp de milenii, religia a îndeplinit rolul de educare a vieții interioare. Suntem forțați să constatăm că o face din ce în ce mai puțin. Nu numai pentru că are, cel puțin în Europa, mult mai puțină influență asupra conștiințelor, ci și deoarece a devenit rigidă. Religia oferă, cel mai adesea, dogme și norme, atunci când indivizii sunt în căutare de sens. Stabilește crezuri și reguli care nu se adresează decât unei minorități de credin­cioși și nu reușește să‑și înnoiască privirea, limbajul, metodele pentru a ajunge la sufletele contemporanilor noștri, care își pun în continuare întrebări cu privire la enigma existenței lor și la modalitatea de a duce o viață bună. Aflați la mijloc, între o ideologie consumeristă dezumanizantă și o religie dogmatică sufocantă, ne îndreptăm spre filosofie și spre marile curente de înțelepciune ale umanității.

Căci înțelepții din lumea întreagă – de la Confucius la Spinoza, trecând prin Epicur, Plotin sau Montaigne – ne‑au lăsat moștenire chei care ne permit să ne hrănim și să ne dezvoltăm viața interioară: să acceptăm viața așa cum este, să cunoaștem și să învățăm să discernem, să trăim “aici și acum”, să ne stăpânim, să facem liniște înlăuntrul nostru, să știm să alegem și să iertăm. Aceste chei ale înțelepciunii universale nu și‑au pierdut nimic din pertinență. Ele ne ajută întotdeauna să trăim, căci, dacă lumea noastră s‑a schimbat mult, inima ființei umane este mereu aceeași. Deși vechi de două mii cinci sute de ani, diagnosticul lui Buddha cu privire la ce îl face fericit sau nefericit pe om rămâne adevărat. Constatarea lui Socrate despre ignoranță ca sursă a tuturor relelor este perfect actuală. Învățăturile lui Aristotel despre virtute și prietenie nu dau semne de îmbătrânire. Maximele pe care Epictet, Seneca sau Marcus Aurelius le‑au formulat despre destin și despre liberul arbitru continuă să ne vorbească.

De‑a lungul drumului pe care l‑am străbătut, lecturile m‑au confruntat încă din adolescență cu acești maeștri de înțelep­ciune ai umanității. Ei sunt cei care mi‑au dat gustul pentru frumos, adevăr, bine, ca să reluăm marile arhetipuri ale lui Platon. Studiile de filosofie pe care le‑am urmat mi‑au permis apoi să‑mi aprofundez cunoștințele, dar mi‑am îmbogățit pro­priul parcurs interior și din alte două surse de natură destul de diferită: spiritualitatea și psihologia profunzimilor

Acest mic tratat este așadar rodul unei reflecții personale elaborate pornind de la curente de înțelepciune filosofică din Orient și Occident, de la spiritualitatea creștină eliberată de partea sterilă a normelor și de la psihologia profunzimilor. Nu am altă ambiție decât aceea de a oferi ceea ce m‑a ajutat să trăiesc și să mă construiesc. Pentru a face lectura acestei cărți mai accesibilă unui număr cât mai mare de oameni, am hotărât să o elaborez în două etape. Ea a apărut sub forma unei învățături orale, apoi am lucrat pe text, care păstrează totuși urme ale acestei oralități. Tot ceea ce vă împărtășesc aici ține mai mult de experiență; în primul rând, de experiența înțelepților, din care m‑am inspirat și pe care îi citez adesea; apoi, de experiența proprie, pe care, în ciuda mai multor reticențe, mi‑e greu să n‑o prezint. Cum să vorbești oare despre viața interioară fără să vorbești despre tine?

Trebuie însă să fie clar că nu mă consider absolut deloc un model: am părțile mele întunecate și nu reușesc întotdeauna să pun în practică învățămintele pe care le evoc aici. Sigur este că astăzi sunt mai lucid, mai liniștit și, la urma urmei, mai fericit decât am fost în trecut. Fie ca această carte de mici dimensiuni să ajute alte suflete aflate în suferință și în căutare de lumină să înțeleagă că iubirea este aproape, că libertatea interioară se poate dobândi, că bucuria există. Este suficient să deschidem ochii minții și ai sufletului pentru a le descoperi.

Toți suntem confruntați cu un anumit număr de fapte pe care nu le‑am ales, pe care nu le‑am dorit și care ne sunt într‑un anumit fel impuse: este ceea ce eu numesc “datul” vieții. Acestea sunt locul unde ne‑am născut, familia noastră, epoca în care trăim; sunt corpul nostru, personalitatea și inteligența noastră, capacitățile noastre, calitățile noastre, dar și limitele și handica­purile noastre. Se adaugă evenimentele petrecute, care ne ating direct, dar pe care nu le putem stăpâni și nu le putem controla. Și apoi maladiile, riscurile economice, bătrânețea și moartea. Aceasta este “soarta” ființei omenești.

Avem posibilitatea s‑o respingem și să dorim ca lucrurile să fie altfel. Am vrea aproape toți să nu îmbătrânim, să nu fim nicio­dată bolnavi, să nu murim. Unii își resping cultura, familia, locul de naștere. Alții nu‑și iubesc trupul, temperamentul și suferă din cauza unor anumite limitări fizice sau psihice. Această respin­gere este perfect legitimă și de înțeles. Și totuși, liniștea, pacea interioară, bucuria nu se pot instala în noi fără să consimțim să existăm și să acceptăm profund viața așa cum ne este dată, cu partea ei de ineluctabil. Acest “da” spus vieții nu înseamnă însă că nu trebuie să căutăm să evoluăm, să modificăm ceea ce poate fi modificat, să ocolim obstacolele care pot fi evitate. Putem părăsi o țară care ne oprimă, ne putem îndepărta de o familie ucigătoare, ne putem dezvolta calitățile, ne putem transforma anumite handicapuri fizice sau răni psihologice în așa fel încât să facem din ele atuuri.

Dar aceste schimbări nu pot apărea decât în ceea ce este modificabil și nu ne vor aduce câștig decât dacă vom acționa fără să respingem violent ceea ce ni s‑a dat inițial în viață. Astfel, putem interveni în ceea ce privește aspectul nostru fizic, dar nimeni nu poate evita ca trupul să‑i îmbătrânească. Ne putem îndepărta de părinți și de familia de origine, dar ne va fi imposibil să găsim pacea interioară dacă distanța față de ei are la bază un resentiment permanent, o ură tenace, o respingere a ceea ce a fost. Înțelepciunea începe prin acceptarea inevitabilului și continuă cu transformarea justă a ceea ce poate fi transformat.

Asemenea lui Buddha, asemenea înțelepților stoici, toți putem găsi echilibrul dintre acceptarea ineluctabilului, a ceea ce nu poate fi schimbat și capacitatea noastră de a transforma ceea ce poate fi transformat. Să luăm exemplul familiei: nu ne alegem părinții; nu putem hotărî să avem alți părinți sau să‑i schimbăm pe cei care ne sunt dați. Chiar dacă nu ne înțelegem bine cu ei, nu există altă soluție decât să‑i acceptăm. Când suntem copii, o facem instinctiv, pentru că avem nevoie de ei ca să supravie­țuim. Adulți, trebuie să procedăm chibzuit, în cadrul unei relații alese în mod liber, indiferent de forma pe care o vom da acestei relații, de limitele pe care i le vom stabili și chiar dacă vom merge până la ruptură. A admite ca un fapt ineluctabil că este vorba de părinții noștri, de frații noștri, de surorile noastre înseamnă a accepta o realitate. Numai astfel vom putea să ne distanțăm de această realitate, să punem capăt situației de dependență sau de contra‑dependență față de ea (ceea ce este o altă formă de alienare) pentru a ajunge la o adevărată “interdependență”. Aceasta nu se poate face fără o distanțare voluntară și calmă. Numai cu această condiție putem să pecetluim pacea cu realul fără să rămânem năclăiți de ură sau mânie.

Trebuie să efectuăm această lucrare de acceptare și față de propria persoană. Toți avem o anumită formă de inteligență, de sensibilitate, un temperament înnăscut și un caracter care se dobândește prin educație, prin experiența vieții. Să știm să le recunoaștem și să le acceptăm. Să luăm exemplul fizicului nostru. Din naștere, avem caracteristici precise: culoarea ochilor, a părului, tendința spre greutate mai mare sau mai mică, uneori handicapuri. Ce facem oare cu acest corp? Îl acceptăm așa cum este și învățăm să‑l iubim. Această lucrare de consimțire este indispensabilă. Împlinind‑o, ne dăm seama de foarte multe ori că unele din caracteristicile care ni se păreau nesatisfăcătoare sunt absolut plăcute.

De aceea, acceptându‑ne așa cum suntem, este indispensabil să determinăm în momentul următor dacă putem acționa direct și în mod eficient asupra datului care ne face nefericiți.

Ne revine deci îndatorirea să transformăm ceea ce depinde de noi și nu ne face fericiți sau este sursă de tensiune în relațiile noastre cu ceilalți.

Filosoful francez Montaigne oferă un exemplu remarcabil a ceea ce încerc să descriu. El a notat în Eseurile sale: “Între bolile noastre, cea mai sălbatică este să disprețuiești ființa noastră”. Și a adăugat că a se iubi pe sine este “culmea înțelepciunii omului și a fericirii noastre”. Montaigne se declara fericit; totuși, viața nu a fost întotdeauna generoasă cu el. Născut în perioada războaielor religioase, cu sănătatea foarte fragilă, nu a fost cruțat de doliu. De șase ori tată, i‑au murit cinci dintre copii. Și nu și‑a mai revenit niciodată după moartea prietenului său, Étienne de La Boétie, pe care îl iubise cu pasiune. Sigur, deplângea faptul că, în viață, există “lucruri care merg prost” și adăuga cu amabilitate: “Lucru firav este viața și lesne de vătămat”. Totuși, pentru că se încăpățânase să caute fericirea chiar în nefericire, acest om putea să se declare “foarte mulțumit și satisfăcut”. Montaigne avea o deviză pe care se străduia s‑o pună în aplicare: “Bucuria trebuie răspândită, dar mâhnirea, pe cât se poate, îngrădită”. Și adăuga cu toată onestitatea și în ciuda a tot: “Așadar, eu iubesc viața”. Viața așa cum ne este oferită, viața așa cum este ea.

Abandonarea pe seama providenței și acceptarea existenței nu înseamnă că trebuie să îndurăm viața și să ne cantonăm într‑o atitudine de pasivitate completă. Acceptarea datului vieții și întâmpinarea evenimentelor neprevăzute ale existenței ne incită, din contră, să ne implicăm total. Această implicare este un amestec subtil de abandonare și angajare, de pasivitate și de acțiune, de receptivitate și de luare de inițiative. Viața cere angajament. Dacă o abordăm în vârful picioarelor, cu teama de a ne încrede în întregime, pe deplin, ne îndreptăm cu viteză spre eșec și fericirea ne va fi doar călduță. Acest lucru este ade­vărat la toate nivelurile: un sportiv sau un artist care aspiră să se afirme în disciplina sa nu are altă alegere decât să se implice cu toată ființa lui. Acela – sau aceea – care se angajează cu ezitări într‑o relație de iubire poate fi sigur că relația nu va fi una reușită. Același lucru este valabil pe plan profesional sau pe cel al studiilor: când nu‑ți faci treaba decât pe jumătate, fără să te implici cu adevărat, nu resimți nicio satisfacție. Întotdeauna o viață reușită este rodul unui angajament, al unei veritabile implicări în toate domeniile existenței. Suntem responsabili de viața noastră. Ne revine sarcina să ne dezvoltăm capacitățile pe care le‑am primit, să corectăm un defect, să reacționăm în mod adecvat la evenimentele care apar, să ne creăm relații cu ceilalți sau să trăim retrași în noi înșine. Suntem responsabili de fericirea și de nefericirea noastră. Această atitudine este complet diferită de postura de victimă, din păcate foarte răspândită. Unele persoane nu se simt, de fapt, responsabile de nimic: tot ce li se întâmplă este din vina altora, a nenorocului, a statului. Răul vine întotdeauna din exterior și soluția se așteaptă tot din exterior. Ele se vaită în loc să‑și ia soarta în propriile mâini, refuză să se recunoască responsabile de ceea ce li se întâmplă și așteaptă în mod sistematic ajutor din exterior. Această deresponsabilizare provine, în mare parte, dintr‑o lipsă de interioritate și de conștiință de sine.

În ceea ce mă privește, cred că atunci când ne simțim responsabili de existența proprie ne simțim responsabili și de viață, acest bun atât de prețios. În acel moment, ne angajăm în cauze care ne depășesc mica sferă personală: susținem alți oameni care suferă, chiar la celălalt capăt al pământului; simțim că suntem interesați de orice dictatură ca și cum ar trebui s‑o suportăm noi înșine; ne mobilizăm să sprijinim o femeie care va fi lapidată în Iran și să fie eliberat un prizonier politic din China și ne simțim mișcați și de soarta Terrei și a tuturor ființelor vii. Ne luptăm pentru salvgardarea planetei, pentru ca Terra să rămână frumoasă și viabilă, să înceteze masacrarea speciilor amenințate și torturarea animalelor. Cum putem să iubim viața și s‑o distrugem? Să respingem suferința pentru noi și s‑o su­portăm pe aceea a animalelor? Să iubim planeta și să rămânem indiferenți la jaful a cărei victimă este? Toate acestea mi s‑au părut evidente din momentul în care mi‑am edificat o conștiință filosofică a existenței.

Fragment din “Mic tratat de viață interioară” de Frederic Lenoir, în curs de apariție la Editura Paralela 45, colecția TOTAL. Traducere din limba franceză de Aurelia Nastase