Mică istorie bucureșteană (II)/ de Nicolae Vătămanu

Pasajul Român

În 1860, capitala Principatelor Unite clocotea de o viață nouă, plină de speranțe și de elanuri. Unirea, prințul român sau prințul străin, votul universal, împroprietărirea țăranilor, secularizarea averilor mănăstirești, independența, iată problemele care frământau de peste douăzeci de ani generația prezentă și a căror dezbatere ajunsese acum la intensitate maximă. În fața vijelioaselor curente de opinii, bărbile albe se retrăgeau intimidate; tineri talentați și plini de elan își spuneau cu îndrăzneală cuvântul.

Principalul instrument de agitație era atunci presa. Bucurându-se în sfârșit de mai multă libertate, presa uza și uneori abuza de drepturile ei. Gazetele apăreau și dispăreau unele după altele, își schimbau numele de trei ori pe an, încercând astfel să ocolească sancțiunile unei legi destul de drastice. În epoca aceasta frământată, cartierul general al noilor tendințe era Pasajul Român. Un vechi adagiu pretinde la vremuri noi oameni noi; mai trebuia însă și un mediu nou. Pasajul oferea un cadru pitoresc. Ridicat doar de câțiva ani, acest crâmpei de stradă, această mare sală de adunare, de discuție și de bârfeală era o sinteză bucureșteană.

Aici e, precum spun unii,

Mititelul București.

Cum se înfățișa prin 1860 Pasajul Român? Dacă s-ar fi oprit cineva pe Podul Mogoșoaiei, nu de mult pavat cu piatră – dar câte pietre, atâtea găuri! – înecat de praf vara și de noroi iarna; dacă s-ar fi oprit, bunăoară, sprijinit cu spatele de dugheana fraților Urseni, peruchierii, unde se vindea „parfum Guerlain, Piver, Pinot”, oglinzi, piepteni și asortimente de păr, ce priveliște ar fi avut înaintea ochilor? Mai întâi frumoasa clădire nouă, curată și mândră a Pasajului; era nouă fiindcă abia avea patru ani pe atunci. Un om de inițiativă, tapițerul Friedrich Bossel, care făcuse și un teatru în sala care-i purta numele, cumpărase de la Pericle Ghica locul în pantă din coasta bisericii Crețulescu care lega Podul Mogoșoaiei cu ulița din dosul Teatrului cel Mare și clădise pe acel loc Pasajul. Cum acolo fusese mai înainte o uliță mărginită pe ambele laturi de tarabe cu mărunțișuri, dulciuri și distracții ca la Moși, o înjghebare negustorească ce luase numele de Bazarul Român, numele a fost moștenit și de pasaj, măcar că mulți îi ziceau Pasajul Bossel.

Noua trecere pardosită cu asfalt și cu câteva rânduri de trepte avea la parter prăvălii pe o parte și pe alta și, la etaj, apartamente de închiriat. Tot Pasajul era acoperit cu geamuri, astfel încât înăuntru nu ploua, nu ningea, nu se făcea noroi și nici praf. Acolo trecătorul se găsea la adăpost de obișnuitele necazuri ale capitalei valahe, care l-au făcut pe Saint-Marc Girardin să exclame că la București e nevoie de trăsură cum e nevoie de cizme la Paris. Astfel pasajul constituia pentru bucureștenii noștri o binevenită și atractivă noutate. Unii mai apucaseră a vedea asemenea minunății prin orașele franțuzești și italienești pe unde umblaseră, pentru alții era însă o plăcută surpriză care le dădea o măgulitoare senzație de modern.

Este probabil că 1856 a fost anul edificării acestui pasaj, deoarece în acel an Consiliul comunal al Capitalei stabilea ce condiții trebuie să îndeplinească un pasaj, și anume: să fie o uliță mai strâmtă, până la cel mult doi stânjeni lățime, rezervată numai pentru circulația pietonilor, având acoperiș de sticlă și putându-se închide la ambele capete.

Fiindcă acum știm despre ce este vorba, să trecem Podul Mogoșoaiei și să vizităm pasajul. Prima prăvălie pe dreapta, la colțul cu podul, o ținea „pieptănarul” Hotsch, care avea o vestită prăvălie cu articole de galanterie, în tovărășia lui Müller; urmașii lui Müller vor continua în același local comerțul până în 1925. Cealaltă prăvălie din colțul din stânga era închiriată de librarul Ioanid, celebrul editor de calendare populare și proprietarul întinsei grădini din strada Polonă, pe locul căreia a luat naștere mai târziu frumosul cartier de vile Parcul Ioanid.

Pe dreapta și pe stânga lui era o pitorească înșiruire de prăvălii. Dar nu numai de magazine. Ce nu se întâlnea acolo? Cronica rimată a pasajului spunea că în acel mititel București

Cărturarii și nebunii

În Pasaj îi întâlnești.

Și, într-adevăr, acolo puteau fi găsiți cămătari ce dădeau împrumut cu dobândă de sută la sută; primadone gâlcevitoare; gazetari tămâietori ai mărimilor; tineri care jucau în cărți agonisita părinților; fanfaroni care tremurau de frig iarna, în frac și mănuși albe; galanți scoși din cutie, dar cu hainele încă neplătite; amploiați care nu știau să scrie și o mulțime de sirene, marșande care nu se vedeau ziua, dar se foiau al naibii toată noaptea! Lumea aceasta amestecată se întâlnea în Pasaj fie la plimbare, fie cuibărită prin localurile de pe margini: case de joc cu perdele verzi lăsate; dughene de tutungii unde se vindea marfă de Găiești în loc de tutun de boccele; birturi grecești și franțuzești; cofetării; chipierii; ateliere de fotografiat unde „te scotea cu trei ochi și un picior”; apoi coafori care ciunteau la tuns cum ciuntește grădinarul pomii primăvara; croitori hoțomani care furau la costum trei coți din opt cât se cerea. Se mai făcea reclamă, în epoca despre care vorbim, unui atelier de „metacromotipie” cu un bogat asortiment de tablouri tipărite în ulei. În sfârșit, jos de tot, sub scară, era „tunelul” unde își înecau în vin necazul actorii de la Teatrul cel Mare, neplătiți cu lunile. Toată negustorimea aceasta nu sta degeaba; aici se făceau afaceri bunișoare și agonisita mergea la cumpărarea de case și de moșii, dacă nu lua drumul băncilor din Viena.

Alături de forfota negustorească și de zvăpăiata agitație a tineretului de ambe sexe, deci alături de „nebuni”, după spusa cronicii rimate a pasajului, se mai întâlneau în acel mititel București artiștii și „cărturarii”. O dată C.D. Aricescu recomanda expoziția de pictură din Pasaj a lui Fidelis Valș. Mai târziu a locuit acolo și Grigorescu, la nr. 7, în 1870. În Pasajul Român era ulița ziarelor, așa cum a fost mai târziu strada Sărindar. Au avut redacția în pasaj: Românul, Convențiunea, Reforma, Uniunea Română, Unirea, Informațiuni Bucureștene, Nichipercea, Satyrul, Ghimpele, Cimpoiul, Revista Română, Concordia, Proprietarul Român etc. Pentru tipărirea acestor foi se găseau în pasaj două tipografii: a lui Copaining și cealaltă, mai cunoscută, a „Lucrătorilor Asociați”, unde era meșter tipograf Petre Ispirescu. Pentru tipărirea revistelor umoristice ilustrate se mai găsea în pasaj și un „stabiliment” litografic, al lui Daniellis. Se făcea pe atunci o aprinsă gazetărie politică, plină de patimă.

Acolo, la anumite ceasuri ale zilei, puteau fi întâlniți Hasdeu și Odobescu; Bolliac și Pappasoglu, arheologi amatori și vrăjmași fără cruțare; Radu Ionescu și fantastul Pantazi Ghica; V.A. Urechia și Bossueceanu de la „Unirea”; ciudatul Valentineanu de la Reforma și Comăneanu; Ștefan Vellescu, actor și creator de tipuri; N.T. Orășanu, copilul teribil al epocii; figura de luptător a lui Marc Antonio Canini și cel dintâi combatant pentru agricultură științifică, Ion Ionescu de la Brad; Ion Ghica și Nicolae Filimon; I.C. Fundescu și Depărățeanu; Nicoleanu și Grigore Grandea și atâția alții, nu numai dintre oamenii condeiului, dar și actori, cântăreți și pictori.

Ei frecventau redacțiile ziarelor la care scriau, sau își vizitau prietenii; acolo se porneau interminabile discuții, mutate după un timp alături, la „cofetăria de la rond”, premergătoarea vestitei „madame din Pasaj”, sau la cafeneaua lui Briol, trecută la nemurire de Filimon în Nenorocirile unui slujnicar: Era un „stabiliment montat după modă și gustul parizian, unde amatorul de jocuri de noroc găsea, în mic, tot confortul și atmosfera cafenelelor de pe bulevardele Parisului, adică biliarde, table, șah și chiar banco-faro la necesitate”. Scriitorul adăuga ca un amănunt pitoresc: „Aici este locul de întâlnire al slujnicarilor sau, mai bine zis, refugiul lor pe timpul cel aspru al iernii. În acest stabiliment se află o masă pe care garsonii cafenelei o numesc în deriziune masa faliților, căci mai toți cei ce șed împrejurul ei nu fac nicio cheltuială”.

La nevoie, colegii cu locuința în pasaj dădeau adăpost celor ce se aflau în invaliditate temporară. Era obiceiul ca acești boemi ai epocii să se ajute între ei ca frații. În acest sens este edificator așa-zisul roman La Paris cu orice preț de I.C. Fundescu. Se spunea acolo că personajul principal „își făcuse un centru din camera mea din Pasajul Român, din camera de la hotelul Viena, unde locuia Depărățeanu, și din chilia de la biserica Enii, unde locuia Philimon. Cu ce trăiam însă? Munceam toți și puneam la mijloc. Depărățeanu avea și ceva parale. Philimon câștiga mult pentru că avea și funcțiunea de secretar la Arhivele Statului, era cântăreț la biserică și flautist în orchestra Teatrului cel Mare”.

Acolo, în pasaj, se discuta în amănunt politica zilei, ultimul cancan despre cutare sau cutare persoană din „înalta nobilime” sau chixul baritonului Steller de la operă. În atmosfera prietenească discuțiile se prelungeau, rândurile de consumații se repetau generos și mințile se înfierbântau. Nu era deloc neobișnuit ca aceia care intraseră limpezi la minte și cu opiniile politice sau artistice bine întemeiate să-și piardă până la urmă aici nu numai credințele, ranchiunele și ideile, dar chiar și obiectele absolut necesare. Așa a pățit-o o dată însuși Nicolae Filimon, care, transformat prin nenumărate libațiuni în tizul său literar Nichita Felinărescu, nu a mai știut ce a făcut cu flautul și a dat anunț la gazetă să i-l aducă cine l‑o găsi: „Cine va vedea undeva un flaut alcătuit din două bucăți de abanos negru și una de fildeș alb, cu clapele de argint și dispuse pentru un artist stângaci, este rugat să binevoiască a înștiința pe proprietarul lui, D.N. Filimon, la redacția Reformei în Pasajul Român.”

Oamenii se bucurau de un singur avantaj: că de obicei nu locuiau departe și nu aveau multe trepte de urcat.

Noaptea târziu, când se amânau pe a doua zi aceste îndelungate discuții de cafenea, înfățișarea Pasajului era alta. Chefliii (nu erau nici pe departe numai intelectuali) se dezlănțuiau. Bolta de sticlă duduia de strigăte și de urlete. Beneficiind de întuneric, încurajați de ecoul cu nenumărate răspunsuri de sub învelitoarea de geamuri, cei ce se credeau în voce își încercau puterea plămânilor răcnind aproximative arii din opere; cine nu le putea ține piept pe tărâm artistic trântea pe pavaj plesnitori sau, ca să nu se lase mai prejos, miorlăia, guița sau răgea, după gust și posibilități. Concertul era întrerupt, numai trecător, de câte o aversă neașteptată pornită de la etaj, de unde se golea în capul turbulenților conținutul diverselor vase aflate la îndemână.

Viața din mica republică a artelor nu era deloc tihnită și evlavioasă! La această atmosferă zgomotoasă se adăuga scandalul întreținut de existența „marșandelor” de la etaj, care totdeauna au făcut casă bună cu artiștii. Oarecare ispititoare taină o mai provocau și casele de joc cu perdelele lăsate. Era atunci o vreme când romanul lui Eugène Sue Misterele Parisului făcuse să apară și la noi, în dâra senzaționalului său succes, cărți ca Misterele Bucureștilor de G. Baronzi, Misterele din București de I.M. Bujoreanu și Misterele mahalalelor de N.T. Orășanu. Nici teatrul nu a scăpat de această influență, fiindcă tocmai atunci Iorgu Caragiale juca la Teatrul cel Mare Misterele din Pasaj. Nu cunoaștem textul piesei, dar e probabil că numai titlul era misterios, conținutul rămânând destul de comun. În schimb, pentru încordarea atmosferei, se trăgea cu pistolul pe scenă, ceea ce producea totdeauna impresie. „Încolo – scria Puang-Hong-Ki (adică Hasdeu) în Satyrul – aceeași imposibilitate de intrigă, aceeași exagerațiune de moravuri,. Aceeași obscuritate de caractere, aceeași silință de a ajunge la efect prin spectacol: prin căței, împușcături, muzică și danțuri”. După cum se vede, cel puțin latura veselă și zgomotoasă a pasajului era bine evocată; dar „toate acestea sunt departe de a fi un lucru original și mai departe de a fi o comedie”.

Alt element „misterios” din Pasaj îl formau acei care se numeau în limbajul vremii „oribilii uzurari”, vădită importație literară. Ei ne sunt înfățișați în literatura vremii drept ultima resursă a boiernașilor și a artiștilor ajunși la ananghie. Cămătarul era chemat prin fecior și venea târșind picioarele, purtând șapcă în cap și ochelari cu sticla crăpată. Boiernașul punea amanet blana pentru șase galbeni, cu dobânda de doi sfanți la galben, dobândă care se opera pe toată luna, chiar dacă banii se cereau numai pentru zece zile. Totuși cămătarului blana nu i se părea o garanție îndestulătoare și mai aduna călimările de pe masă, cărțile din bibliotecă și „potretul” din perete, care era o litografie după tabloul lui Aman Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul.

Viața Pasajului Român a inspirat și alte condeie, mai simandicoase. Bunăoară pe al lui Vasile Alecsandri însuși, care a lăsat în manuscris un fel de cântecel comic în franțuzește, probabil fragment dintr-o piesă pe care n-a mai apucat s-o termine.

Dans cette ville où le pavage

Fait le bonheur du genre humain,

Il est un célèbre passage,

Appelé „Passage Roumain”.

On y voit un grand étalage

D’opinions et de couleurs,

On y rencontre des frondeurs

Et des principes de passage.

Parfois… un tel, bouillant de rage

Y promène son front rêveur

C’est un Brutus, c’est un sauveur,

C’est un grand homme… de passage.

Parfois aussi une fille peu sage

Y vient vers le déclin du jour

Chercher un éternel amour

Et trouve un amour… de passage.

Enfin, dans cette immense cage

Ouverte aux vents des passions,

Tout passe, amour, opinions,

Comme des oiseaux de passage!

În orașul acesta în care pavajul/ Îl face pe om fericit/ Există un celebru pasaj/ Numit Pasajul Român.

Aci se văd expuse o mare varietate/ De opinii și culori/ Întâlnești frondeuri/ Și principii trecătoare (textual „de passage”, (joc de cuvinte – N.V.)

Uneori, cutare, fierbând de mânie,/ Își plimbă chipul gânditor,/ El e un Brutus, un salvator,/ Un om mare… trecător.

Câteodată o fetișcană nu prea cuminte/ Sosește pe înserat/ Să caute o iubire veșnică/ Și găsește un amor… trecător.

În sfârșit, în această enormă colivie/ În care bate vântul tuturor pasiunilor,/ Totul trece, iubiri și opinii / Ca niște păsări călătoare (joc de cuvinte similar – N.V.).

Și așa, cu plimbări, cu discuții, cu biliard și cu răcnete, se petrecea zi după zi viața în pasaj. Târziu noaptea, când toată larma se potolea, când ultimul consumator pleca de la cafenea, silit de chelnerii care stingeau luminile una după alta și începeau să urce scaunele pe mese, pasajul putea aspira la pacea cuvenită nopții. Dar, vai!, nu pentru mult timp. Mai trebuia să se îndeplinească încă un „mister” înainte ca „aurora cu degetele ei de roză” să ridice cortina asupra unei zile noi, de altfel asemenea cu toate celelalte. Vom asista deci la golirea caselor de joc de pătimașii întârziați în jurul meselor cu postavul verde.

La biserică la Crețulescu ceasul bate din turn ora trei. Dincolo de cafeneaua lui Briol, în dreptul scărilor ce se afundă în Piațeta Pasajului, se ivesc trei cete ieșind ca din niște găuri întunecoase. Sunt membrii „conferințelor internaționale”, poreclite astfel fiindcă în jurul meselor de joc se adunau tot felul de greci, polonezi, unguri și români. Unii părăseau hrubele epuizați și abia mișcându-se, alții certându-se în felurite limbi și trântind furioși cu bastoanele în pavaj, cântând, urlând, fluierând și răcnind.

Larma deștepta pasajul: se deschideau ferestrele, se striga tăcere, se azvârlea cu ce se găsea mai la îndemână.

În vuietul mărit până la nebunie, o singură ființă își urma netulburată somnul: sergentul de noapte!… Dar mult nu mai rămânea nici el nesupărat, sărmanul! Pentru că un glumeț afumat, „atât cât îi stă omului bine” și mai ales înveselit de greutatea banilor câștigați din buzunar, se apropia de paznicul ordinii și siguranței și, punându-i bastonul în piept, declama ca Iancu Jianu din piesa lui Anestin, care se juca atunci la Teatrul cel Mare:

Trage podul mai la vale

Că-ți trântesc un glonț în șale,

Trage podul mai la drept,

Că-ți trântesc un glonț în piept!…

Împuns la fiecare amenințare, garantul ordinii se trezea, în fine, speriat…

În coada procesiunii nocturne se târa un biet vânzător de dulciuri, cu tablaua atârnată de gât, bufetul ambulant al celor trei „conferințe internaționale”. Se îndrepta și el obosit spre necăjitul lui adăpost de noapte. Sergentul, trezit brusc din somn, îl umfla din treacăt de păr și fără multă vorbă începea să-i care. Dar soluția lui nu era pe gustul „conferențiarilor”, care protestau zgomotos. Vardistul începea să fluiere, ferestrele se deschideau iarăși și scandalul clocotea acoperit sub bolta de sticlă. Vardistul căra îndârjit și bufetgiul urla…

Atunci unul dintre așii tripourilor, care își zicea cu un nume de împrumut Scarlat, tip elegant ce se îmbrăca la Coulouvrin și se coafa la Georges, recurgea la soluția potrivită cu obiceiul pământului: îl lua la înjurături pe vardist, amenințându-l cu bastonașul. Și după ce-l domolea bine și-l făcea să dea drumul bufetgiului, îi azvârlea de departe o monedă, pe care păzitorul ordinii publice o prindea cu îndemânare în stânga, în timp ce saluta respectuos cu dreapta. Convoiul ajungea acum la scările de jos, deasupra tunelului. Sergentul se lipea bine de perete, salutând trecerea „boierilor”. La urmă, bătutul, cu tablaua după el, își târa picioarele ostenite și bolborosea ceva pe limba lui, frecându-și căpățâna…

… Și iar mai trecea o vreme. Acum Pasajul dormea adânc. Singur sforăitul vardistului ritma trecerea vremii. Până la ziua albă, doar dacă vreun Mitică Râmătorian (eroul nuvelei Nenorocirile unui slujnicar de N. Filimon ), întârziat la vreo Rezi (Personaj din aceeași nuvelă ), va mai tulbura timid liniștea atât de meritată a pasajului!

Ceasul din turn de la Crețulescu bătea pe rând patru, apoi cinci. Îi răspundeau la intervale mai grăbite sau mai leneșe cel de la Bărăție, de la Sf. Sava, de la Sărindar, de la Zlătari… O pisică se furișa pe lângă ziduri cu pași catifelați. Pasajul se răsfăța, în sfârșit! În cele mai tihnite ale lui ceasuri…

Din volumul Nicolae Vătămanu, Mică istorie bucureșteană, ediția a II-a în pregătire la Editura Vremea, colecția Planeta București