Mici forme de iubire (I)/ de Emilian Isăilă
Emilian Isailă, 44 de ani, lucrează ca jurnalist de 21 de ani. A publicat două volume, unul de poezie, „Geneza, ediție specială”, la editura Cartea Românească și unul de proză, „Maria, probabil un înger”, la editura Niculescu. A fost co-autor și al volumului colectiv de proză „Plaja nudiștilor”, apărut la editura All. Autorul are un master în jurnalism și e licențiat în științe juridice. A scris…
Un elefant își caută cimitirul
– Vezi, tu, englezule, știu de ce am plecat, dar nu știu de ce m-am întors.
– Dar…
– Aș vrea să nu vorbești pentru că nu pot să mă concentrez.
Stătea într-un fotoliu în sufrageria Radei. Nu avea burtă, așa cum crezuse Requiem. Era foarte slab, iar părul alb îl purta scurt. Nu chelise. Părea doar obosit. Dezamăgit.
– Orice plecare deschide o lume, dar eu plecasem să închid lumea în care trăiam. Am vrut s-o cos ca un rezident la chirurgie care a asistat la o operație grea, iar la sfârșit, profesorul l-a lăsat pe el “s-o închidă”. O face cu emoție. Așa am plecat și eu. M-am dus convins că voi descoperi o lume a mea. Am crezut în ea așa cum un călugăr crede în existența Raiului. Am vorbit cu atâția oameni care s-au întors, care au trăit acolo, iar poveștile lor descriau lumea perfectă. Da, strivit de comunism, dincolo de Cortina de Fier se afla o lume ideală. Dezamăgit de cât suferisem, am plecat să-mi găsesc locul. Poate aici a fost greșeala mea, am confundat lumile.
S-a oprit din povestit. Și-a luat mâna de la frunte și a privit în jur. Căuta și alte fețe prin cameră, dar nu era decât englezul care-și nota tacticos. Avea un carnet pe genunchi, iar pe măsuță, un reportofon înregistra cuvintele lui Pavel.
– Ai găsit o lume perfectă?
– Nu știu. Ar fi o prostie să mă pronunț, dar, în mod sigur, am găsit lumea mea. S-a născut fără să-mi dau seama, din mici forme de iubire pe care le respingeam la început, dar, apoi, cu trecerea timpului, am început să le las să se prindă de mine. O mică mângâiere, un mic sărut, o simplă atingere, o scurtă îmbrățișare, o privire, o întâlnire. Din mici fragmente, încet, încet, s-a construit lumea mea. N-am fost conștient până în urmă cu zece ani. Atunci când ea a plecat. Când toate au plecat și am realizat cât de impregnat eram cu parfumul lor, cu poveștile lor, mi-am dat seamă că ajunsesem la capăt. La început mi-am lăsat plete și barbă. Am trăit singur. Mă cufundasem în munca mea. N-am mai plecat. Am rămas pe loc. Plângeam. Scriam mailuri și le trimiteam către adresele lor, dar știam că nu vor mai deschide niciodată mesajele mele. Vor fi șterse.
– Îți dai seama englezule, cât de înălțător mă simțeam scriind cele mai frumoase scrisori de dragoste. Înșiruiri de cuvinte pe care n-am fost în stare să le spun, iar acum știam că nu le vor citi. Vor rămâne acolo, într-un cont de e-mail care, la un moment dat, va fi șters, aruncat la gunoiul electronic al istoriei. Cuvintele alea trimise în spațiul virtual îmi vor supraviețui și mie. Nimeni nu le va citi, vor pluti ca un deșeu spațial până la sfârșitul timpului. Toate astea făceau parte din noua mea lume.
– Uneori aș fi vrut să mă întorc și să-mi cer iertare. Să-mi văd copilul pe care l-am părăsit înainte să se nască. Făcea parte din lumea mea. Visam că mă târăsc în genunchi în fața lui și-mi cer iertare. Îi șopteam că nu-l voi mai părăsi niciodată. Am fost într-un weekend la Paris. Am dat târcoale pe lângă apartamentul Sylviei, dar nu am văzut-o. Nu am văzut nici copilul. Poate plecaseră, dar făceau parte din lumea mea. Aș fi vrut să-mi așez degetele pe buzele ei, să-i simt respirația și să-i spun cât de mult mă schimbase.
– Vezi, englezule, în mod sigur lumea în care am ajuns nu era cea despre care vorbeam cu Requiem, nu stătea pe acea sevă morală care punea lucrurile în echilibru, care susținea oamenii să-și urmărească visele. Asta era o viziune exagerată. Într-un fel ești foarte singur și mereu aproape de moarte. Toate experiențele te costă și nu există câștig fără pierdere. Tot timpul am crezut că sunt în drum spre ceva, dar, de fapt, drumul era totul. Mergând, am cunoscut oameni, am iubit, am râs și am plâns. Îmi pare rău că nu mi-am dat seama de la început. Ar fi fost altfel. Mai puțină suferință. Aș fi găsit puterea să renunț mai devreme sau aș fi avut puterea să rămân.
– Vezi, tu, englezule, toate astea le-am înțeles după plecarea Almei. Când mi-am dat seama că nu se va întoarce niciodată, că pentru ea a fost destul. Într-un fel pervers, i-am înțeles gestul, deși m-a îngrozit. Ea ajunsese la capăt. Nu mai dorea nimic. A decis să păstreze totul. Eu am continuat să mă mint. Cei mai mulți facem asta. În fiecare dimineață ne trezim și ne spunem că azi o să fie altfel. Apoi suntem năpădiți de grijile de ieri și nu schimbăm nimic, amânăm pentru a doua zi și tot așa. Mi-am asumat toate riscurile când m-am întors. Mi-am asumat ratarea doar pentru că voiam să-mi păstrez lumea și s-o aduc într-un loc sigur, un loc de unde nu mi-o poate lua nimeni.
A tăcut. Richard s-a speriat. A crezut că-i va spune să plece. Dar nu se mișca. Privea în gol. După un timp a întins mâna dreaptă în aer. Se uita la ea. Richard a văzut un mic tremur al degetelor. Probabil că l-a văzut și el. Și-a lăsat mâna pe marginea fotoliului. S-a uitat la el.
– Ar fi trebuit să nu-ți spun nimic. Cuvintele tale îmi vor distruge lumea. Mă vor transforma într-un personaj pe care cei mai mulți îl vor urî. Nu mi-e frică. E o ură pe care o merit. Mă enervează că nu mai pot să mă ascund. Că va trebui să mă întâlnesc cu oameni și voi vedea acel sentiment în ochii lor, dar ne vom face că el nu există, că nu știm despre această poveste și vom vorbi despre fotbal și politică. Fac parte din prima generație care n-a cunoscut războiul. N-am fost uciși, noi am murit câte puțin în fiecare zi.
Requiem l-a recunoscut din prima. Cât de puțin se schimbase. Rămăsese cu același aer de detașare. Mergea spre ieșire de parcă plutea. I-a făcut cu mâna. I-a zâmbit. Îl recunoscuse. S-a îndreptat spre el. Când a ieșit de pe culoarul delimitat de bara din inox, Pavel a dat drumul la mica lui valiză și l-a îmbrățișat. Pe umăr îi rămăsese geanta cu trusa foto. Requiem a strâns pleoapele ca să strivească lacrimile ce i se adunaseră în colțurile ochilor. Au stat așa două secunde, apoi s-au depărtat unul de celălalt și s-au privit. Îmbrățișarea îi aducea aminte lui Requiem de un meci de fotbal din copilăria lor, de acea bucurie sinceră când unul dintre ei marca. Peste acel meci așezaseră treizeci de ani, dar ceva din puștii care stăteau pe scara din fața blocului din Berceni tot a rămas.
– Bine ai revenit, i-a zis Requiem.
– Deci așa arată România, a zis Pavel și a privit în jur. Ochii lui au mângâiat ecranele pe care dansau reclame, s-au uitat la panoul mare care afișa cursele, au privit pe geamurile largi undeva departe înspre DN1.
– Da, s-a schimbat un pic de când ai plecat.
– Toți ne-am schimbat, a zis el și a prins mânerul valizei.
Requiem a luat-o înainte spre parcare. Pavel se ținea după el. Grasul se întorcea la fiecare pas ca și cum i-ar fi fost teamă să-l nu-l piardă.
– Unde mă duci? a întrebat Pavel.
– Unde vrei?
– Păi, în centru, la un hotel.
– Ești nebun. Stai la hotel și în orașul în care te-ai născut.
– N-am casă, a zis Pavel cu un aer vinovat.
Au traversat. Requiem s-a oprit să plătească parcarea. I-a pus valiza și geanta în portbagaj, s-au urcat în mașină și au plecat.
Pavel privea curios în jur.
– Sunt multe mașini, a constatat el.
– Da, prea multe. Asta e cea mai mare schimbare de când ai plecat. Suntem sufocați de mașini.
Pavel n-a spus nimic. Privea cu atenție prin parbriz. Încerca să-și reamintească drumul. Scormonea în memorie să găsească imagini din trecut, iar apoi să le suprapună peste cele din prezent.
– Cum e acum? a întrebat Pavel.
Requiem știa la ce se referă. Ar fi vrut să-i dea un răspuns, dar habar n-avea ce să spună. Ar fi trebuit să vorbească prea mult și asta însemna că e nesigur, că nu poate cuprinde într-un cuvânt cei douăzeci de ani care trecuseră.
A ridicat din umeri.
– Ești bine? a continuat Pavel.
– Cât se poate de bine.
– Te-ai însurat? Ai copii?
A dat din cap că nu.
– Dar tu?
– La mine e mai complicat, a zis el.
– La tine întotdeauna a fost complicat, a adăugat Requiem.
– Ai dreptate.
Apoi n-au mai vorbit până au ajuns la Pasajul Băneasa. Pavel se uita pe geam ca și cum ar fi vrut să prindă toate schimbările de peisaj din ultimii ani. Pe fața lui nu se citea nimic. Emoțiile întoarcerii, dacă existau, fuseseră îngropate.
– Și, până la urmă, unde mă duci? a întrebat Pavel.
– Te așteaptă Rada, a zis Requiem, vei locui la ea dacă ești de acord.
– Rada, a șoptit.
În mașină s-a lăsat din nou tăcerea. Doar uruitul motorului spărgea liniștea ce se lăsase în aerul cald din vechiul Ford al lui Requiem.
– Ce face?
– E bine. Are un băiat. Acum e singură.
– Ai mei?
– Ai tăi sunt OK. I-au ajutat mult banii pe care i-ai trimis. Cu pensiile lor mici le era destul de greu.
– Povestește-mi despre tine, a zis Pavel.
– Mai încolo. Cât stai?
– Am venit pentru totdeauna.
– În cazul ăsta, avem tot timpul din lume.
– Da, avem tot timpul, a zis Pavel ca pentru sine.
– Vezi, tu, englezule, m-am întors când am simțit că totul s-a sfârșit. Am venit ca un elefant care-și caută cimitirul. Am murit odată cu ea. Respir doar din lașitate. Într-un fel, am fugit din nou. Această întoarcere este o nouă fugă. Aici mă sprijină vechile amintiri, vechii oameni la care țin atât. Ei m-ajută. Mă simt atât de bătrân. Cum poți să fii atât de bătrân la 42 de ani? Parcă întreaga mea viață am fost bătrân. De când eram mic. Toate jocurile erau serioase. Pozele, cozile, frigul, toate astea le-am văzut prin ochii unui om mare. Cred că într-un fel am crezut în promisiunea făcută de comuniști. Am crezut în lumea lor perfectă, numai că am proiectat-o în altă parte când am înțeles la începutul adolescenței că ei au dat-o în bară. Toată călătoria asta a fost o căutare a acelui principiu moral care răsplătește virtutea, răsplătește efortul. Vezi cum promisiunea celei mai bune lumi posibile mi-a schimbat viața. Mai bine credeam în Dumnezeu. Dar n-am crezut decât puțin, atunci când îl căram pe Sergiu. Mă rugam să nu fiu și eu împușcat. Îi mulțumeam în gând că mă salvase. Apoi am uitat. M-am întors din nou la principiul moral pe care încercam să-l descopăr în măruntaiele lumii. Și nu l-am descoperit. Uneori îl întrezăream în privirea unei femei îndrăgostite. Simțeam că-l ating cu o mângâiere, că-l zăresc într-o poză. Dar apoi se dezintegra. Nimeni n-auzise de el. Cei mai mulți oameni pe care i-am întâlnit trăiau fără a aștepta vreo răsplată. Iubeau, sufereau, râdeau, munceau și nu așteptau nimic, nu căutau împlinirea unei profeții și nu aranjau lumea în jurul unei idei.
– Vezi, tu englezule, setea de libertate de dinainte de ’89 m-a dus la eșec. Atunci, imediat, am așteptat o răsplată pentru cât suferisem. Doream ca toate lucrurile să se așeze cum credeam eu că e normal să se așeze. Dar n-a fost nicio răsplată. N-am înțeles că totul depindea de fiecare dintre noi. N-am priceput acel fiecare. Asta a distrus orice formă de solidaritate. Am crezut că totul depinde de mine. Normal că am ratat, englezule. Chiar și cei mai mari jucători ratează atunci când o iau pe cont propriu.
– Și în dragoste a fost la fel. Le-am ucis pe rând, pe fiecare dintre ele. N-au avut nicio șansă. Acolo mi-era mult mai ușos să aplic principiul. Era o partidă unu la unu. Nu m-am gândit niciun moment că libertatea mea absolută înseamnă distrugere pentru cel de lângă mine. Da, englezule. Recunosc că sunt un bărbat fără inimă. Crud. Crimele făcute cu sânge rece au legătură cu lumea din care am venit. Cu această lume în care m-am întors.
-
Nvidia, în căutare de succesor pentru Jensen Huang, cel care și-a dat demisia după 33 de ani la conducerea gigantului tehnologic american. Șeful Arm, Rene Haas, este pe lista favorițilorBusiness Internaţional · 13 noiembrie 2026
-
Ar putea urma scăderi la pompă. Pentru prima dată de la începutul războiului din Iran, există mai mult petrol pe piața internațională decât cerere. „Semne timide de reechilibrare”Business Internaţional · 13 noiembrie 2026
-
Topul Celor mai admirați CEO din România ține mai mult de brandul companiei, de percepție și de marketingul fiecăruiaOpinii · 13 noiembrie 2026