Mici forme de iubire (III)/ de Emilian Isăilă

Sylvia

-De ce ai insistat atât de mult să ieșim?

Pavel nu insistase deloc, doar își fixase în cap ca o dată la două zile s-o invite la cafea. Fusese refuzat de cinci ori, dar a șasea oară acceptase. Măcar atâta lucru pricepea și el la femei. Știa că insistența dă roade. Orice femeie poate fi cucerită prin consecvență. Ele traduc consecvența prin tărie a sentimentelor, de-aia cei mai mari cuceritori sunt, de fapt, fixiștii. Bărbații care cred în rutina vieții, care sunt organizați și nu obosesc să facă acelaș lucru zi de zi. Ca o regulă, Pavel putea spune că cele mai frumoase femei sfârșesc în brațele bărbaților cu minți de funcționari.

-Pentru că-mi plac ochii tăi, a zis Pavel. Era primul compliment pe care i-l făcea. Dar chiar îi plăceau ochii ei de un verde spălăcit, mari și umezi.

-Te dai la mine? a întrebat fata cu un aer fals jignit.

Se aflau într-o cafenea micuță, aproape de studio, dar pe o stradă retrasă din calea diviziilor de turiști care luau cu asalt Notre-Dame. Avuseseră o ședință foto la studio, un pictorial comandat de o revistă specializată în sâni. Avea mintea plină de țâțe, încerca să-și spele creierul, așa că o privea pe Sylvia în ochi. Numai și numai în ochi.

-Nu știu, a zis Pavel.

-Ar fi o prostie, pentru că nu vreau să ies cu tipi de la serviciu. Și oricum mi-ar fi imposibil să te sărut sau să fac dragoste cu tine, a zis ea dintr-o suflare.

-De ce?

-Păi, ai uitat unde lucrăm?

-Și ce legătura are asta cu sărutul?

-Are… N-aș putea să te văd și altfel decât cum te văd la serviciu.

-Cum mă vezi la serviciu? a întrebat Pavel, derutat de restricțiile Sylviei.

-Ca pe un fotograf de scene porno, a zis ea repede.

-Ca să înțeleg mai bine, nu mă vei săruta până când nu-mi voi da demisia?

-Ca să înțelegi mai bine, nu te voi săruta până când nu voi știi cine ești.

Relația lor avansa repede. Era clar acum că Sylvia l-a remarcat din primul moment. S-a gândit la el și abia aștepta o invitație. Refuzul repetat a fost doar un test. Pavel se gândea că a fost ușor, că va fi ușor în continuare, dar nu era pregătit pentru o relație. Oare fusese pregătit vreodată? Acum, dacă devenea nepăsător, femeia ar fi fost neliniștită. Detașarea lui ar fi îngrijorat-o. Ar fi trecut la atac. El ar fi amânat, iar când ea ar fi fost aproape de disperare, abia atunci își va deschide brațele. Ea se va prăbuși. Se va îndrăgosti. Îl va iubi toată viața.

Important era să nu aibă sentimente, să nu aibă emoții. Să acționeze cu sânge rece. Făcea asta din plictiseală. Din momentul în care i-a zis că nu-l va săruta prea curând a știut că în seara următoare vor ieși împreună, că în weekend vor face dragoste, iar peste o săptămână se va muta la ea. Era atât de simplu. Sylvia va fi iubita lui pentru următoarea perioadă. Până când va pleca din oraș.

-Știi prea bine cine sunt, a zis Pavel.

Fata a râs. În cafenea mai erau câteva persoane care au privit-o cu coada ochiului când au auzit-o.

-Va trebui să te învăț franceza, a spus ea, luându-și rolul în serios.

-Mă duc deja la cursuri, a spus Pavel.

Râsul acela zglobiu aruncase o punte între ei. S-au destins și, aproape imperceptibil, s-au apropiat unul de celălalt.

-Iartă-mă că te întreb, dar aș vrea să știu ce te atrage la mine? a întrebat Pavel.

Sylvia s-a înroșit. Întrebarea o luase pe nepregătite și era extrem de îndrăzneață. I-a spus-o.

-Dacă vrei, zic eu primul ce mă atrage la tine, a continuat Pavel.

Femeia din fața lui a lăsat privirea în jos, dar un zâmbet răsărise pe buze.

-Ochii, pasiunea ta pentru a face oamenii să arate bine când îi fotografiez eu, faptul că nu înțeleg de ce lucrezi aici și mai pot continua.

-E mai bine să te oprești, a zis Sylvia și s-a ridicat.

-Unde pleci?

-E suficient pentru prima întâlnire. Ne vedem mâine, a zis ea.

Pavel a privit-o cum iese din cafenea. S-a uitat în jur ca să-și dea seama dacă a mai fost cineva martorul dispariției. Doar cana mică de expresso și paharul cu apă cu o urmă subțire de ruj pe el reprezentau dovezile că nu fusese singur, că nu vorbise singur.

Probabil s-a speriat, și-a spus el. A plătit și a ieșit în strada flancată de clădiri vechi. Îi părea rău că plecase. Efectiv crezuse că făcuseră suficienți pași pentru prima întâlnire. Acum o să se gândescă la el.

Cât de ciudate i se păreau relațiile dintre oameni. Erau atât de lipsiți de apărare unii în fața celorlați. Imediat se stabilea o relație. Era suficient un zâmbet, o vorbă bună spusă la serviciu, la cumpărături, într-un loc pe care-l frecventai cu regularitate și gata.

Privea oamenii în metrou. Se ascundeau după căștile puse în urechi, se ascundeau în spatele paginilor de ziar, priveau rece în jur, sau, uneori, cu teamă. Părea o distanță atât de mare între călătorii unui tren. Dar totul se schimba dacă întâlnirea avea loc cu reguralitate și erai remarcat. Toată acea răceală se topea la prima vorbă caldă, la primul gest potrivit. Atât de reci în metrou, atât de disponibili la sala de sport, la serviciu, la restaurant sau la club.

Niciodată să nu încerci să agăți o tipă în metrou, și-a spus Pavel în timp ce se îndrepta spre hotel și îi privea pe cei din jurul său cufundați în lectura ziarelor.

* *

Sylvia a intrat în casă. Și-a aruncat haina pe fotoliul din prima cameră și a intrat în baie. Își cerceta fața în oglindă. Avea senzația că-i ard obrajii. Abia își putea stăpâni emoțiile. Era furioasă. Cum putuse să fie atât de proastă? Cum putuse să cadă în mrejele acestui Don Juan ieftin? Pornise pe un drum al nefericirii. Simțea acest lucru ca și cum s-ar fi aflat pe marginea prăpastiei, iar o forță mai presus de voința ei ar fi mânat-o în hăul de desubt.

Îl ura pe Pavel. Un bărbat ușuratic, specializat în distrus vieți. Cunoștea stilul ăsta îngâmfat și nesuferit. Pentru el, totul era ușor. Obținea orice fără luptă. Oamenii se plecau în fața lor. Poftim, ia-ne sufletele, batjocorește-ne, călcă-ne în picioare. Pavel era aidom celui mai popular băiat din liceu, cel mai bun la fotbal, cel după care suspinau toate fetele și el era conștient de asta. Ieșea cu o fată frumoasă, o părăsea, apoi alegea alta, întotdeauna cu cineva, niciodată îndrăgostit.

Nu se putuse abține să nu-i dea satisfacție. Nu se putuse abține să nu iasă cu el. Se ura și pentru că în sufletul ei se simțea bine că e admirată de unul ca el. Blestemat să fie! Ar trebui să-și dea demisia. Să plece cât mai departe. Să nu-l mai vadă. Doar astfel putea scăpa. Știa foarte bine că mâine dimineață, cum va intra în firmă îl va căuta cu privirea. Știa foarte bine că va râde la prima glumă a lui. Știa foarte bine că în timp ce vor lucra se va apropia de el, se vor ciocni involuntar și își vor arunca zâmbete complice. Totul era atât de previzibil, de banal și inevitabil.

Dar vroia cu adevărat să scape? se întreba ea în timp ce-și arunca apă rece pe față. A luat prosopul și s-a șters. A ieșit din baie și a închis lumina. Făcea mișcările ca un robot. Știa răspunsul. Nu vroia. “Ce-o atrăgea la el?”, auzi întrebare, și-a zis. O atrăgea totul. Felul cum se mișca atunci când făcea poze. Dădea târcoale prăzii ca o felină, căuta unghiul perfect. Se apropia un pas, se depărat zece centmetri, flexa genunchiul drept, se apleca din corp. Ar fi vrut să-i pună mâna pe spate, să-i simtă mușchii încordați, întinși, să-i adulmece concentrarea. Cine era, de unde venea, nici nu-i păsa. Ar fi vrut să-l strângă în brațe, să se piardă în carnea lui, să-l sărute și să-l mângâie, să fie fericită. Știa câtă durere și câtă umilință va suporta pentru câteva clipe de extaz. Merita schimbul? Tot ce era rațional în ea, tot ce trăise și învățase îi spuneau să fugă cât mai departe. Să-l refuze, dar apoi, cealaltă parte a minții o cuprindea și o purta la marginea visului unde se vedea îmbrățișată, culcată pe un pat alb, strivită de săruturi, îmbibată de dragoste.

Ce-o atrăgea? Faptul că simțea că nu-i va putea schimba existența cu nimic. Atât de calm, de sigur pe el, de calculat și de relaxat, toate astea îl făceau atrăgător și înfricoșător în același timp. Orice ar fi făcut, era pierdută. Dacă va pleca, îi va părea rău toată viața că nu l-a iubit, că n-a riscat să-l strângă în brațe, că a ratat extazul. Dacă îl va accepta, va suferi, o va înnebuni și o va răscoli, știa că nu-și va reveni. După întâlnirea cu el va tristă și dezamăgită.

Deși avea doar 21 de ani, Sylvia bănuia că unele lucruri se întâmplă doar o dată în viață. Suferise mult în liceu când colegii îi spuneau că e o străină. Fusese întotdeauna la margine, nu avusese prietene. Tânjea după vorba bună a unei colege, dar-mi-te un zâmbet al unui băiat. Făcuse parte întotdeauna din cercul veneticilor. Deși la suprafață, totul părea OK, nimeni nu-i spunea nimic, se simțea respinsă. În copilărie, Franța nu fusese patria ei, deși își dorea asta din tot sufletul. Acum apăruse Pavel, prințul pe care-l visase de când era puștoaică, încărcat cu aceeași aură de mister ca un personaj de basm. Se născuse în România, la fel ca și ea. Venea dintr-un loc despre care nu știa aproape nimic. Era frumos și puternic. Putea fi al ei, chiar și pentru o scurtă perioadă.

Gândurile i se amestecau. Amețise. Se trântise pe canapea și ținea ochii închiși. Îi era imposibil să ia o decizie. Ar fi trebuit să ia lucrurile așa cum sunt, a încercat ea să se liniștească. Un bărbat frumos vrea s-o cucerească. Va intra în joc și va vedea ce va ieși. Va accepta suferința. Dar dacă se îndrăgostește și el? s-a întrebat Sylvia.

A simțit de la început că nu are nicio scăpare. Cum poți face un bărbat să se îndrăgostească de tine? Sunt atâtea cărți scrise pe tema asta. Unei femei ar trebui să-i fie ușor. Sunt programate să facă asta. Dar, în istorie se vorbește întotdeauna de reușite, eșecurile nu sunt luate în seamă. Ce faci atunci când doar se joacă? Când e iresponsabil emoțional? Când se află doar în trecere prin sufletul tău? Atunci când simți că nu-l poți opri? Când nu l-a mai oprit nimeni?

A pus mâna pe telefon. A format un număr.

-Alo, mamă? M-am îndrăgostit, a zis ea și a izbucnit în lacrimi. Femeia de la capătul firului încerca s-o liniștească. În cele din urmă i-a spus că ajunge la ea în jumătate de oră.

Măcar nu e singură. Mama ei va fi glasul rațiunii. Avea nevoie să-l audă, deși știa că mâine va accepta să ia cina cu Pavel. O cină romantică, bineînțeles, o cină care numai Dumnezeu știa cum se va termina.

Și-a șters lacrimile cu un șervețel smuls dintr-o cutie aflată pe măsuța din fața canapelei. Privea în gol și aștepta. S-a gândit că până mâine va găsi o soluție să-l facă să se îndrăgostească de ea. Poate se îndrăgostise deja.