Mici Forme De Iubire (IV)/ de Emilian Isăilă

Douăzeci de ani și un meci de crichet

Requiem a intrat în redacție când mai erau cinci minute până la începerea ședinței de sumar. Femeia cu cearcăne care lucra la biroul din dreapta lui i-a întins o foaie de hârtie pe care se aflau trecute propunerile pentru a doua zi. Requiem a smuls foaia și a plecat spre sala de ședință. Transpirase și simțea scrisoarea din buzunarul de la spate ca o palmă pe fund.

Nu mai știa nimic de Pavel de douăzeci de ani. Mai precis din 14 iunie, de la venirea minerilor. Atunci erau s-o mierlească. S-au despărțit de nevoie. Nici măcar nu apucaseră să se salute. Ce salut, au fugit cât au putut ca să nu fie prinși. Și acum scrisoarea după atâția ani.

A intrat. Nu era ultimul. Va sta aocolo mai bine de o oră încercând să-și dea seama ce vor oamenii să citească a doua zi. O operațiune încărcată de un subiectivism absolut. Jurnaliștii se aflau sub stăpânirea evenimentelor. Deși toți căutau o poveste extraordinară, ea apărea rareori. Și ce însemna o poveste extraordinară? Ținea tot de conjuctură, de interesul opiniei publice. De fapt, de cele mai multe ori, publicau ce aveau sau ce nu publicaseră cu o zi înainte. Se uita la fețele colegilor lui. Toți visau să fie în cu totul altă parte. Acasă, la locul de fumat cu paharele de plastic pline cu cafea de la automat în mână și cu țigara în colțul buzelor, în fața calculatoarele, discutând pe mess. Oriunde, dar nu acolo. Acolo era cea mai mare plictiseală. Și atât de cald. Aerul condiționat nu făcea față. Oricum erau discuții interminabile pe marginea temperaturii. Femeile urau frigul, bărbații ar fi făcut 20 de grade.

A băgat mâna în buzunarul de la spate și a scos scrisoarea. Plicul se șifonase. Se umezise de la transpirație. L-a pus în fața lui lângă un maldăr de ziare. L-a pipăit. Nu părea să aibă mai mult de o coală înăuntru. L-a desfăcut. A scos hârtia și a citit:

“Mă întorc pe 1 octombrie. Pavel”

Ce naiba e asta? și-a zis. Doar nu vrea să-l aștept la aeroport. A mototolit hârtia și a împins-o lângă ziare. Nu-l văzuse de douăzeci de ani și îi spunea când se va întoarce. Să-i fie de bine. Cine era Pavel? O fantomă.

I-a venit rândul să spună subiectele. A citit de pe foaie, a dat câteva amănunte. Redactorul-șef a ales unul și i-a spus să pregătească o pagină. A fost de acord. Era ușor, povestea fusese scrisă. Mai avea nevoie de editare și gata. Ședința s-a terminat. A ieșit și a luat-o spre automatul de cafea. Era coadă. S-a așezat la rând. S-a scotocit prin buzunare după două monede. Și-a luat cafeaua și s-a întors la birou. A deschis calculatorul. S-a uitat prin mailuri. Nimic interesant. A deschis site-ul competiției, nimic interesant. Îi rămăsese mintea la anunțul trimis de Pavel.

Trecuse atâta timp și nu încetase să se gândească la el. Ce-l apucase să răscolească trecutul? Amintirile trebuiau îngropate. Acum trăiau în altă lume. N-avea nicio legătură cu ce crezuseră ei. Dar ce crezuseră? Atunci, fiecare își imaginase lumea lui. Fiecare spera câte ceva, iar speranțele se împlinesc sau nu. Cei care și-au împlinit visele sunt triști pentru că între timp au altele. Alții n-au reușit nimic și atunci s-a format o categorie cu dezamăgiți din care face parte și el. Dar ce-a sperat? Întotdeauna a fost sceptic, dar oricât de sceptic a fost nu s-a așteptat ca lumea lui să dispară.

Niciodată nu s-a gândit înainte că străzile o să fie sufocate de mașini. Niciodată nu s-a gândit că va fi atât de stresant la slujbă. De douăzeci de ani trăiește fără niciun fel de siguranță a zilei de mâine. Totul e provizoriu. Nu s-a gândit niciodată că liberatatea poate căpăta această formă brutală. E atât de greu să te trezești în fiecare dimineață și s-o iei de la capăt, fără să ai nici cea mai mică idee ce te așteaptă seara. Trăia pentru beția de după orele de muncă. Măcar trăia pentru ceva. Avea colegi cu copii care cărau și imensa presiune a responsabilității. Lui i se rupea în paișpe. Într-o dimineață nu se va mai trezi. Gata. Vecinii din bloc sau colegii de redacție îl vor duce la crematoriu. Așa a trăit și a murit un bou. În jurul lui, tipii care împliniseră 40 de ani cedau pe capete. Infarct, atac cerebral, infarct, atac cerebral, infarct, atac cerebral. Cu asta se ocupa generația lui, cei care speraseră atât de mult, cei care s-au aruncat în libertate și au realizat rapid că nu-i învățase nimeni să înoate.

Și acum Pavel a hotărât să se întoarcă. Se gândea la el că a reușit. El care sperase cel mai mult, el care fusese îndrăgostit de această lume nouă, cel care și-a asumat cele mai mari riscuri. Pentru el, Pavel reprezenta semnul că se putea scăpa din mocirlă. Se gândea că se va întoarce cu un zâmbet de milionar. Simbolul succesului. Vezi, îi va spune, dacă am crezut în lumea nouă, ea a fost bună cu mine. Mi-a oferit tot ce mi-am dorit – dragoste, pasiune, am văzut lumea.

Și dacă nu era așa. Dacă se va întoarce cu aceeași dezamăgire în priviri pe care o avea când l-a văzut ultima dată?

Acum îi părea rău că a lăsat bucata de hârtie în sala de ședințe. Degeaba s-a întors s-o caute, trecuse deja femeia de serviciu și făcuse curat. Ar fi vrut să se uite la scris, să-l cerceteze, să vadă dacă e al unui om trist sau al unuia fericit.

Și mai era ceva ciudat. Se întorcea chiar acum când englezul bântuia prin oraș și se interesa de el. Poate între ei e vreo legătură. S-a gândit că ar trebui s-o anunțe pe Rada. O fi primit și ea vreun semn de la el. Poate știa mai multe. O să-i dea un telefon.

A plecat de la redacție pe la opt jumătate seara. Rada îl aștepta la Irish Pub în Titulescu. Lui Requiem îi plăceau cârciumile care rezistaseră anilor ’90. Se învechiseră. Aminteau cumva de acei ani ai tuturor posibilităților, anii frenetici. Fumul de țigară intrase în fibra lemnului ce tapeta pereții. Mobilierul barului se tocise și semăna cu o tejghea din evul mediu. Ținta de darts fusese ciuruită de miile de ace ce căutau să facă un “bull’s eye”. La început, fusese un loc al elitei, acum devenise un loc al nostalgicilor. A trecut prin toate fazele. Și abia aștepta să mănânce o porție de cartofi prăjiți cu pește și să dea pe gât cinci pahare pline cu bere DAB.

De mic fusese îndrăgostit de Rada. De când el și Pavel jucau fotbal în spatele blocului. El gras, întotdeauna nimerea în poartă. Dar îi plăcea. Nu-i era teamă să se arunce. Fetele, când mai crescuseră, veneau să urmărească o partidă de fotbal între blocurile rivale. Apăra câte o minge grea și se umfla în pene, îi înjura pe ăia din apărare, sperând să fie remarcat de ea.

Iubirile lui au semănat întotdeauna cu viața lui – fără speranțe. Se îndrăgostea numai de femei care nu se uitau la el. Dar pe Rada o iubise mereu. N-avusese curajul să i-o spună niciodată. Nici Pavel nu știa nimic. Nu vorbeau despre ea.

În copilărie, Rada avusese părul lung. Deschis la culoare, aproape blond îi cădea peste umeri. Uneori ieșea afară și îl prindea cu o serie de bentițe colorate țipător – verde, roșie, portocalie, roz, albastru deschis. În zilele de vacanță încerca să ghicească cu ce bentiță va ieși Rada în acea zi. Uneori își prindea părul, alteori își făcea o coadă împletită la capătul căreia agăța o fundă albă. A fost șocat când, într-o dimineață a ieșit cu părul tuns. I s-a oprit inima. Dar îi stătea bine și așa. Împlinise de curând 13 ani. Atunci, când l-a văzut cu fața întinsă de mirare s-a oprit și a întrebat râzând: “Ce? Nu mă recunoști?”

Requiem a continuat să stea cu gura căscată, iar ea a trecut pe lângă el, îndreptându-se spre grupul de fete care așteptau să-i admire noua tunsoare.

Era cu trei ani mai mare decât ea. Îi scria poezii, dar niciodată nu-i trecea numele pe hârtie. Îi era frică să nu descopere cineva marele său secret.

Și totuși, n-a iubit-o suficient. Acum totul părea pierdut. El se simțea bătrân la cei 40 de ani, ea avea un copil dintr-o căsnicie care se destrămase. Se gândea că a acceptat înfrângerea că nu mai poate lupta pentru dragostea ei.

A preferat să-și rateze viața în loc să se schimbe. Da, acum era târziu. N-a înțeles că libertatea nu e ceva care ți se dă, ci doar ceva care ți se ia. Și nu e luată doar de istorie, e luată de fiecare individ.

Degeaba a fost îndrăgostit atâta vreme de Rada și n-a făcut nimic pentru a o cuceri. S-a adâncit în existența lui marginală. S-a amăgit tot timpul că nu e potrivit pentru lumea asta ca și cum ar mai avea o a doua șansă. Când se chinuie noaptea să urineze își dă foarte bine seama că nu există a doua șansă.

Acum se gândea că un țel cum ar fi fost cel de a o cuceri pe Rada ar fi putut să-l schimbe. Dar ura atât de mult curele de slăbire.

Când a intrat l-a izbit mirosul de fum. Era puțină lume. Vara, oamenii preferau terasele, nu cârciumile. Doi-trei englezi rătăciți prin oraș ședeau la bar și se uitau la un meci de criket.

Rada se afla la o masă undeva într-un colț. Comandase un pahar cu vin. Nu bea bere niciodată. Își amintea din tinerețe că se plângea c-o balonează. Era la fel de frumoasă. Nu mai fuma.

Când l-a văzut, i-a zâmbit. Requiem s-a gândit cât de oripilată ar fi dacă i-ar spune că n-are chiloți pe el. Era frumoasă și slabă. Obrajii se mulau pe pomeți, coborau abrupt ca să îmbrățișeze bărbia rotundă.

-Bună, i-a zis Requiem de cum a intrat în salon.

-Bună, a răspuns Rada și bărbatul a sesizat o undă de emoție în glasul ei.

-Iartă-mă c-am întârziat, dar s-a închis târziu prima pagină.

-Nu face nimic. Nici nu știi cât mă bucur că ai sunat. N-am mai ieșit de un secol.

Requiem s-a gândit că ar trebui să renunțe la cartofii prăjiți. Când se afla în preajma ei îi venea să țină cură de slăbire. Păcat că nu stătea mai mult cu ea, ar fi arătat și el a om, s-a gândit în timp ce se așeza.

-Ai fost destul de misterios la telefon, a zis Rada.

-Da, dar hai să comandă înainte.

-Păi, eu rămân la vin. Nu mai mănânc seara.

-Atunci nu mănânc nici eu. O să beau bere.

A privit-o. Ar fi vrut să-și aprindă o țigară, dar s-a abținut. Când nu fuma, nu știa ce să facă cu mâinile. Acum a prins cu dreapta paharul înalt plin cu bere și l-a dus spre gură.

-Ce s-a întâmplat? a întrebat ea.

-Nu mare lucru, a zis cu voce calmă. Nu vroia s-o sperie. Era atât de frumoasă. Am primit o scrisoare de la Pavel.

-O scrisoare? Ți-a scris Pavel? s-a mirat ea.

-Vorba vine. Era o hârtie împăturită pe care a scrijelit că se întoarce pe 1 octombrie. S-a semnat. Plicul avea ștampila unui oficiu poștal din Madrid.

-Interesant. Eu nu știu nimic, a zis Rada, iar privirea ei s-a întunecat, dar nu de furie, ci o tristețe ce pornea ca un șuvoi de undeva din interior și exploda în ochii de un albastru închis.

-N-am vrut să te supăr, a zis Requiem. Se blestema în gând. Mai bine nu-i spunea nimic.

-Nu sunt supărată că nu mi-a scris. Așa am stabilit de când a plecat. A trimis aproape în fiecare lună bani. Știu că e bine. Mă îngrijorează mai mult că se întoarce acasă.

-De-asta am vrut să te întâlnesc. Credeam că știi ceva. Că ai vorbit cu el.

-N-am vorbit cu el de douăzeci de ani. Nici nu știu cum arată. Cred că aș trece pe stradă pe lângă el fără să-l recunosc. Mi-e atât de dor de el.

A început să plângă. Lacrimile i s-au adunat în colțul ochilor și s-au prăvălit pe obraji. Privirea se sprijinea undeva de geamurile murdare din partea opusă a încăperii.

Requiem ar fi vrut s-o ajute, dar se simțea atât de neputincios în fața tristeții ei. Îl ura pe Pavel. Și-l blestema în gând pentru nenorocita lui de scrisoare.

-Ce l-o fi apucat? a zis cu voce tare.

N-a primit niciun răspuns. Rada privea peste umărul lui.

-Știi cum e să pierzi pe cineva drag? Desigur că știi, a zis, nelăsându-l să răspundă. L-am așteptat în primii ani, apoi, o vreme nu m-am mai gândit la el, apoi m-am gândit iar. Încet, încet, despre el mi-au rămas doar amintirile plăcute. Trăsăturile lui mi s-au estompat în minte. Mă gândeam la Pavel ca și cum ar fi murit. Și apoi, într-o bună zi mă trezesc cu un englez la ușă.

-Da, am vorbit și eu cu el.

-Bănuiam. Elisa știa de tine. Știa poveștile cu Pavel de la mine.

S-a oprit. Se opriseră și lacrimile. Și-a întors privirea spre Requiem și un surâs a apărut pe buzele date discret cu ruj.

-Englezul mi-a lăsat un jurnal întins pe șapte caiete. E toată povestea lui Pavel.

Requiem a rămas cu gura căscată.

-Tu știi de Pavel?

-Da, știu. Îi știu sufletul.

-Și, cum e?

-Cum e? a întrebat ea mirată. Nu înțelegea sensul întrebării și s-a încruntat abia sesizabil.

-A reușit?

-Ce să reușească, Requiem? a întrebat cu o voce puțin stridentă. Nu înțelegea ce vrea să afle bărbatul din fața ei.

-Dacă a reușit să fie liber? a zis el, oarecum emoționat.

-Atât de liber și atât de trist, a spus Rada cu voce joasă ca pentru sine.

-Deci n-a reușit, a zis Requiem.

-Nu știu, o să-ți dau să citești. Poate găsești răspunsul pe care-l cauți. Eu nu mi-am dat seama.

-Și, s-a căsătorit? Are copii?

Rada l-a privit ca și cum abia a aterizat de pe altă planetă.

-Eu m-am căsătorit, între timp am și divorțat. Am copil, a zis ironic. Pavel să se căsătorească. Pavel nu poate iubi.

-De unde ai mai scos-o și pe asta? Pavel era cel mai romantic tip pe care l-am cunoscut vreodată. A iubit-o nebunește pe Irina. A suferit ca un nebun din cauza ei.

-Da, pe Irina. Scrie și despre ea în caietele alea.

-Nu ți-ai dat seama de ce se întoarce? a întrebat Requiem.

-Ba da, a răspuns ea cu un glas slab. Buza de jos i-a tremurat ușor, dar n-a mai plâns. Pentru că a pierdut. A pierdut tot, a zis ea.

Requiem se gândea că a pierdut bani, că și-a pierdut o mână sau un picior. S-a gândit că e bolnav și se întoarce să moară acasă.

-Cam așa ceva, a zis Rada. Se întoarce să moară acasă.

-De ce?

-De dezamăgire, Requiem. Pavel a plecat pentru că a fost îngrozit de ce se întâmpla în România. Știi foarte bine cum a fost atunci. El chiar a crezut că lumea noastră se va schimba. A fugit când și-a dat seama că va asista de fapt la prăbușirea ei.

-Da, cam așa ceva, a zis bărbatul care avea un chef nebun să-și aprindă o țigară.

-A plecat de aici, din lumea lui și a ajuns într-o lume în care și-a dat seama că e singur. Și-a asumat singurătatea și a mers mai departe, dar, undeva pe drum, a rămas fără dragoste. Fără nimic.

Rada a tăcut. Și-a băut paharul de vin. S-a ridicat. S-a apropiat de Requiem și l-a sărutat pe frunte.

-Să treci să-ți dau caietele. Va fi o lectură interesantă.

Apoi a plecat. A ieșit pe ușă, iar Requiem a rămas cu senzația că trebuie să bea ceva tare. Foarte tare. Venise cu mașina. S-a ridicat de la masă și s-a mutat la bar. Meciul de crichet nu se terminase. Probabil că nu se va termina niciodată. A cerut un whisky și și-a zis că va lăsa mașina aici și va pleca cu taxiul. Și-a aprins o țigară. I se făcuse foame, dar o va stinge cu mult whisky. Îi rămăsese în minte imaginea Radei, calmă, tristă, puternică. Se gândea că încă o mai iubea. Se gândea că ea îl iubea pe Pavel. Se gândea că Pavel se va întoarce. Oare era o veste bună sau rea? La al treilea pahar de whisky s-a gândit că ar fi bine să-l anunțe pe englez că i se întoarce personajul. Prin mintea încețoșată de băutură și-a imaginat cum își va petrece ziua de 1 octombrie în aeroport, așteptând cursele din lumea întreagă ca să-l întâmpine pe vechiul său prieten. Oare chelise? Oare avea părul alb? Purta ochelari sau își lăsase barbă? Douăzeci de ani înseamnă mult timp, dar trecuseră atât de repede și inutil. Ca un fum a zis și a tras adânc din țigară.