Mihai Vitez (I)

Cineva, inzestrat cu un dubios umor macabru, a lansat butada ca Titus Popovici ar fi “singurul vanator din lume ucis de un iepure”; era o aluzie la tragicul sfarsit a prozatorului care, incercand sa impuste – din goana masinii – un asemenea patruped, a provocat un accident, din care soferul a scapat, dar el nu.

In romanul sau Strainul, autorul zugraveste in linii grotesti, necrutatoare, cativa profesori pe care i-a avut pe vremea cand era elev la Liceul “Moise Nicoara” din Arad.

Sosind cu cativa ani in urma mea la aceasta scoala, tanarul refugiat din “Ardealul cedat” n-a avut, insa, ocazia de a-l cunoaste pe dascalul meu de limba germana, care – intre timp – se pensionase.

Pentru orice elev aflat la varsta pubertatii, figurile profesorilor sai devin personaje-model sau personaje-caricatura.

Faptul este perfect explicabil: copilandrului, viata ii apare aidoma unui “text” pe care-l citeste in graba, fascinat sau scarbit, cu o pasiune si o lacomie egale cu nevoia sa de a creste, de a se forma pe sine insusi; nevoie care se hraneste amestecand figurile oamenilor de pe strada cu figurile personajelor din carti.

Pentru el, realul e intotdeauna ori minat, ori supradimensionat de imaginar. Acesta este motivul pentru care imaginile dascalilor se imprima in memorie ca intr-o pasta extrem de maleabila: portrete alcatuite din cateva linii, trasate cu apa tare, deformand adevarul omului – fie prin idealizare, fie prin caricaturizare.

La Liceul “Moise Nicoara”, elevii care ajungeau in clasa a V-a se intalneau cu o noua materie – limba germana – si cu un nou profesor: Mihai Vitez.

Era un barbat usor descarnat, in pragul batranetii, cu fata asimetrica pigmentata cu pete rosii, cu falca de jos cam avansata, al carui par – putin si carunt – statea lipit de un craniu colturos.

Inainte de a-l cunoaste de la catedra, toate clasele colportau diverse “legende” pe seama lui. Intotdeauna m-am mirat nespus ca o scoala medie cu reputatie solida, condusa de un director sobru si sever, numara printre cadrele sale didactice un asemenea personaj.

Ajunsi in prima clasa a cursului superior, elevii stiau la ce sa se astepte din partea lui: faima sa indoielnica il preceda, ca buzduganul aparitia zmeului din poveste.

Indata ce intra pentru prima data in sala de clasa, profesorul zicea: “Numele meu este Mihai Vitez, magarilor. Aceia dintre voi care nu sunteti cu totul cretini trebuie sa stiti ca in ortografia veche vocala e cu accent se pronunta ca un diftong: ea. Asadar, eu ma numesc Mihai Viteazu…”.

Apoi, dupa o scurta pauza, adauga: “Al doilea…”. La care toata clasa – bine instruita – izbucnea in hohote, diferentiate pe trei randuri de banci: “Hi-hi-hi!”, “Ho-ho-ho!” si “Ha-ha-ha!”.

Cu un ranjet care oscila intre smecherie si imbecilitate, profesorul se arata incantat: “Vad ca ma cunoasetti bine, magarilor!…”.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar