Mila sau frica?

In copilarie, la Islaz, singurul scandal judiciar care a zguduit din temelii linistea satului a fost arestarea presedintelui de CAP. Individul, fara stirea caruia nu misca nimic in bucata de campie mangaiata de Olt si Dunare, isi insusise cateva carute cu grane din averea obstii.

Lumea, care pana atunci il injura pe la colturi, desi nimeni nu-i contesta priceperea organizatorica, s-a temut de intorsatura neasteptata si periculoasa a randuielilor si s-a solidarizat cu “condamnatul”, intr-un exces de mila neinteleasa pentru mine. “Ce mare lucru furase tovarasu’? Colo-sa, ceva porumb si grau. Pamantul e rodnic si recolta de la anu’ va umple patulele. De unde sa dea si el la sefii ai’ mari de la judet si municipiu, ca sa ne aduca butelii si bunataturi de la oras?”, isi justificau taranii ciudata schimbare de comportament. Ce mai, omul fu transformat intr-o victima a nu stiu cui, caci toti vorbeau cu fereala, fara sa deconspire nume de persoane sau de institutii, iar satenii se alaturara familiei arestatului, ajutand-o in toate muncile pamantului, ca niste rude cumsecade, vrednice si saritoare. Chiar si tata-mare, pe care-l auzisem de multe ori injurandu-l vartos pe tovarasu’ presedinte ca nu se mai satura de furat, facu acelasi lucru, mergand cu carul la camp, ba la arat, ba la semanat ori secerat pe tarlaua “oropsitilor”. Intoarcerea din penitenciar i-a umplut de bucurie pe islazeni, care s-au insirat intr-un soi de priveghi la poarta “ceapistului-sef”, ca sa-l asigure de loialitatea lor. Pacatul lui nu era intr-atat de mare, incat comunitatea sa-l repudieze ori sa-l trateze ca pe un proscris. Batranul a ramas, pana la moarte, un fel de lider spiritual al Islazului, un personaj in jurul caruia s-au tesut legende si istorioare numai bune de povestit in serile aspre de iarna. Oricum, am observat atunci nu doar firea nestatornica a semenilor mei mai varstnici, ci si toleranta lor nebanuita, inexplicabila chiar. Poate ca, in alte parti, un astfel de ins ar fi fost izolat de societate, animata de porniri justitiare, ca obicei al locului. Mai apoi, aveam sa constat ca pana si cruzii criminali se bucurau, la scurt timp dupa savarsirea abominabilelor fapte, de intelegerea celor din jur. Furioasa la inceput, starnita de mirosul sangelui inca proaspat, multimea se vadea neiertatoare si pornita spre pedeapsa capitala. Trecerea zilelor domolea emotia, iar brutei i se gaseau scuze de tot felul, ca fiinta posedata de Necurat. Si cine este in stare sa se opuna Stapanului Intunericului? Ma intreb si acum daca usurinta cu care romanul iarta faradelegile se datoreaza educatiei civice precare sau fricii ca nenorocirea s-ar putea pravali si asupra sa. Ori bunatatii? Nu cunosc raspunsul, dar, ca traitor al spatiului judiciar romanesc, multumesc cerului ca verdictele penale nu se pronunta imediat dupa crima, cand opinia publica, infierbantata si orbita de patima, este incapabila sa distinga si sa cantareasca atent nuantele. Si, slava Domnului, cenusiul este viata, nu albul si negrul!