Miracole sub obroc/ de Felix Nicolau

După ce am citit Abisex (Herg Benet, 2012) al lui Sorin Delaskela m-am întrebat pe ce temelii e clădită lumea literară. Romane promovate cu surle și trâmbițe, dar care te plictisesc de la primele trei pagini. Te încăpățânezi și continui până la 30. Nici că poți duce mai mult. Oricum, e vina ta că ai capitulat – genialitatea izbucnea de la pagina 30 încolo.

Abisex e o carte scurtă, extrem de nervoasă, fără o intrigă geometric construită. Ceva între Femeile lui Bukovski și cele două romane ale Aglajei Veteranyi. Să nu vă închipuiți că e o ciorbă reîncălzită. Scriitorul acesta cunoaște viața (lucru rar!) și nu are nevoie să tragă cu ochiul la alte stiluri. De literaturizat literaturizează și el, dar nu într-o manieră istovitoare. Tehnica lui constă în comentarea câte unui snap-shot. Deloc tărăgănat în povestire, Delaskela se mulțumește cu surprinderea câtorva detalii: gesturi, priviri, vorbe pe care le interpretează abrupt și inspirat. Propriu-zis un poet, scriitorul reușește niște panseuri puternice – noi, dure, expresive și acide. Spre deosebire de tinerii furioși douămiiști care, prosternându-se în fața beatnicilor americani, își puneau naratorul să-și plângă de milă, Abisex se hrănește dintr-un cinism savuros. Umanitarismul e îmbrăcat în zale. Nicio urmă de boceală și autocompătimire. Nicio criză de isterie bazată pe înjurături “inteligente”. În ceea ce mă privește, sunt mult mai ușor de convins în felul acesta, decât prin izbucniri lacrimogene pe ruinele vreunei Palmire. Plânge viața cot la cot cu noi cînd suntem deprimați? Să fim serioși!

Cred că cel mai bine pledează pentru el însuși chiar autorul. Unele femei sunt “zdrențe cu pretenții de rochii de bal”. Privind viața “printr-un ecran de coniac”, ce descoperă el? “Deși ea o tot ținea că-l iubise, eram convins că-i sugea sonda pentru petrol”. Naratorul se masturbează în WC-uri publice ejaculând pe fotografia vreunei fetițe, dar unii oameni chiar reușesc să se iubească: “într-o altă viață fuseseră sâmburi strânși într-un miez de măr roșu”. El nu se întâlnește cu un asemenea sentiment pentru că e prea prospectiv și introspectiv. Știți, chestia cu luciditatea, peste care se scurge dezabuzarea: “adâncit în lumea mea veche de turtă dulce, de beduin ratat. În capul meu e un dans de săbii curbe”. Viețuind într-o lume copiată parcă după serialul The Simpsons, întrebarea obsesivă pentru bărbatul cu suflet de femeie este: “Cum poți rezista să nu te acrești, să nu devii piton sau râmă?” Femeile defilează în toată splendoarea/abjecția lor. Niciodată nu se simte vreo intenție de dispreț față de ele. Pentru că bărbatul se prinde de bunăvoie în jocul sexului ca preambul al iubirii. Iată-le “cu sexele mereu la pândă, mereu fremătătoare ca niște nări de bivol”. Vai de pielea bărbaților! Mai ales de a celor care și-au mutat cruzimea genetică (copil fiind, naratorul tortura pisici) în de-scrierea vieții.

I s-ar putea reproșa cărții (nu pricep cum pot să existe cronici fără niciun reproș) excesul de metaforă ori de comparație metaforizantă. Dar dacă acceptăm că autorul e de fapt poet, începem să-l simpatizăm pentru că nu o face pe deșteptul, chiar dacă se cam complace în compania figurilor de stil. Și știe să iște spectacol din orice banalitate și nu se moleșește niciodată. Citindu-i proza îmi aduc aminte de Venus, film din 2006, în care Peter O’ Toole, septuagenar operat de prostată, seduce o puștoaică nedusă prea des la biserică. Doar prin farmecul lui, rafinat până la perversitate. Și iar mă ia tristețea că Abisex nu va pătrunde nicicînd în vreun manual de limba și literatura română ori în vreo bibliografie universitară.