Mirajul moralitatii

A trecut de mult perioada in care romanii isi faceau iluzii cu privire la principialitatea politicienilor care ii reprezinta. Si cu toate acestea, supravietuieste inca un miraj al moralitatii, care seduce cu usurinta si, de multe ori, este exploatat ca modalitate de a crea diferenta specifica a unui discurs politic. Recursul la morala este o tentatie fireasca tocmai pentru ca principialitatea nu este un atribut specific politicii romanesti. Respectarea unor principii – oricare ar fi acestea – reprezinta, in fond, motivul pentru care demnitarii sunt alesi sa reprezinte vointa unor categorii de electorat. Atunci cand politicienii incalca principiile pe baza carora au fost alesi, electoratul se confrunta cu o disonanta cognitiva, care il obliga la o noua alegere: sustinerea consecventa a alesilor, in virtutea noilor comportamente si obiective asumate de acestia, sau investitia de incredere acordata altor actori, care critica “defectiunea” si invoca nevoia unei reparatii.

Intuind aceasta disonanta si urmarind exploatarea sa, periodic apar in politica romaneasca voci care pledeaza pentru nevoia unei reforme morale si a unei restauratii, cu scopul transparent de captare a interesului electoratului dezamagit. Ion Iliescu a fost primul “reformator moral”, cel care a inaugurat acest mecanism atunci cand a clamat nevoia schimbarii sistemului politic romanesc in sensul respectarii adevaratelor idealuri comuniste. Al doilea val de “moralisti” au fost taranistii lui Corneliu Coposu. Ei au impus in spatiul public obligatia restabilirii adevarului istoric si includerea moralitatii ca fundament al politicii. Guvernarea CDR si modul in care “reformatorii” s-au raportat la propriile promisiuni au generat noi schisme morale. S-au succedat intr-un ritm constant discursuri despre nevoia de curatare a clasei politice, venite din toate sursele posibile: radicalii lui Vadim Tudor, tinerii proiectului URR sau liderii ONG-urilor care au promovat proiectul Aliantei.

Ideea s-a transformat intr-un refren pentru noii veniti in politica. “Reforma morala” a devenit instrument de comunicare politica si, paradoxal, nu si-a pierdut credibilitatea. Fiecare victorie electorala derivata din discursul despre reforma morala reuseste sa anuleze efectul anterioarei dezamagiri, survenite odata cu incalcarea invariabila a principiilor invocate de alti “moralisti” in precedentul ciclu electoral.

Folosirea aproape cotidiana a reformei morale ca in-strument de lupta politica este o dovada a pervertirii sensului si scopurilor actiunii publice si politice. Presedintele Basescu invoca principiile atunci cand cere sa se stopeze migratia politica, dar cand PD adopta migratia ca formula de atragere a unor demnitari se reorienteaza catre ideea de eficienta necesara guvernarii. Presedintele PNL se revendica de la libertatea de expresie, dar atunci cand aceasta este folosita impotriva sa o blocheaza fara nicio remuscare. Liderii PD vorbesc despre inspiratia social-democrata care ii defineste, dar trec fara probleme la o alta doctrina doar pentru ca intuiesc o posibila oportunitate pentru viitor. Daniel Morar clameaza, la televizor, nevoia de transparenta, iar cand primeste public o cerere din partea lui Adrian Nastase intr-un dosar deja celebru, o respinge pe ideea ca ancheta nu ar trebui sa fie publica. Despre modul in care social-democratii lui Iliescu, Nastase si Geoana au folosit principiile pentru a justifica, uneori contradictoriu, tot felul de actiuni nici nu mai trebuie sa amintesc.

Nici viitorul imediat nu va fi scutit de recursul la reforma morala. Recent, mai multe voci au dat semne de resuscitare a acestui miraj, sesizand dezamagirea care a pus stapanire pe anumite categorii de electorat. In dreapta, Valeriu Stoica vorbeste despre reforma, urmarind sa preia initiativa in noua batalie pentru cucerirea electoratului unei Aliante disparute in fapt. Acapararea electoratului dreptei va fi, de altfel, o miza importanta in acest an. In stanga, Ion Iliescu si Mircea Geoana isi disputa pozitia de reper moral intr-o disputa pentru un public dezorientat. Iar in spatiul extremelor, Gigi Becali a devenit simbolul reformei mesajului national, in conditiile in care Vadim Tudor nu e foarte hotarat sa redevina tribunul admirat de sustinatorii sai.

Vorbeam mai sus de optiunea care apare atunci cand un ales devine “pragmatic” (a se citit “atunci cand incalca promisiunile initiale fiindca scopurile s-au schimbat”). Parlamentarismul este un sistem dificil, greoi si complicat. Forta lui consta insa in respectarea regulilor si a principiilor. Daca o societate accepta, in cultura sa politica, recursul la democratie si la stat de drept ca formula legitima de schimbare politica, e evident ca in disputa dintre oameni si principii castiga cele din urma. Daca insa democratia e fragila, e mult mai simplu sa ai incredere in oameni, cata vreme principiile nu sunt la fel de eficiente pe termen scurt.

Nu pot sa nu remarc ironia: cei care incalca in mod constant principiile sunt cei care le invoca cel mai puternic. Exclusivitatea moralitatii nu este cea mai buna pentru un sistem politic, fiindca politica inseamna de multe ori si compromis, iar regulile nu sunt intotdeauna echivalente cu morala. Insa, oricat de cotidiana ar fi aceasta practica a folosirii argumentelor morale doar cand se poate castiga ceva, ea nu trebuie acceptata ca fiind o expresie a idealului in politica. Un economist celebru, John Kenneth Galbraith, spunea ca exista o vreme in politica in care trebuie sa iti mentii punctul de vedere, chiar daca aceasta inseamna sa pierzi o batalie. Cand vom vedea asa ceva in politica romaneasca, vom putea spune ca principiile pot fi si altceva decat mijloace de lupta.

* Dan Sultanescu este analist politic la Institutul PRO