Miramar/ de Naghib Mahfuz

Naghib Mahfuz s-a născut pe 11 decembie 1911 în vechiul cartier Gamaliya din Cairo, într-o familie musulmană. În 1934 își ia licența în filozofie la King Fuad University din Cairo. Între 1934 și 1971 ocupă diferite funcții publice și defășoară o amplă activitate publicistică. Primul său roman, Înțelepciunea lui Khufu, apare în 1939. Până la Revoluția Egipteană din 1952 publică încă zece romane, printre care Rhadopis din Nubia (1943) și Aleea Midaq (1947). În 1956 și 1957 îi apare Trilogia din Cairo, care îl consacră drept cel mai mare scriitor al literaturii egiptene contemporane. În 1959 publică Paradisul copiilor, o parabolă ce are ca subiect viețile lui Isus și Mahomed, considerată o blasfemie. De altfel, toate scrierile sale de după 1950 – printre care se numără și O mie și una de nopți și zile (1979) și Akhenaton, cel ce sălășluiește în adevăr (1985) – au accente satirice, adesea alegoriile și simbolurile ascunzând judecăți politice. Naghib Mahfuz a scris peste treizeci și cinci de romane, mai bine de o sută cincizeci de nuvele, precum și douăzeci și cinci de scenarii de film. În anul 1988 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru literatură. A murit pe 10 august 2006, la Cairo.

Un jurnalist pensionat, un bărbat ușuratic, dezamăgit în dragoste și decis să-și deschidă o afacere, un realizator de programe radio, un contabil ce intră într-o rețea de traficanți, un bătrân cinic, cu vederi politice intransigente și o țărancă tânără, fugită din satul natal pentru a scăpa de o căsătorie aranjată de bunicul ei, se întâlnesc în pensiunea grecoaicei Mariana din Alexandria. Patru dintre ei povestesc întâmplări din traiul lor în comun și fac eforturi să conviețuiască, își amintesc de strălucirea orașului cosmopolit de pe Mediterană la începutul secolului al XX-lea și încearcă să își găsească drumul în Egiptul socialist al anilor ’60.

*

Sunt condamnat să rămân prizonierul Alexandriei și să îmi petrec tot restul vieții încercând să mă justific.

Așa i-am spus fratelui meu la despărțire, apoi am mers direct la Pensiunea Miramar. Când s-a deschis vizorul, a apărut chipul unei femei în vârstă, elegantă și plină de prestanță, în pofida vârstei și a ocupației.

– Madame Mariana?

– Da.

– Sunt Mansour Bahy.

Mi-a deschis ușa și mi-a urat bun venit.

– Am vorbit la telefon cu fratele dumneavoastră. Simțiți-vă ca acasă.

Am așteptat în ușă până ce portarul mi-a adus valizele. M-a invitat să iau loc. Ea s-a așezat pe canapea, sub o statuie a Fecioarei.

– Fratele dumneavoastră e un ofițer de poliție foarte respectabil. Înainte de căsătorie, stătea câteodată aici. A locuit la Alexandria o viață întreagă, până l-au transferat la Cairo.

Mă privea cu amabilitate, dar mă studia foarte atentă.

– Locuiați cu fratele dumneavoastră?

– Da.

– Sunteți student? Sau funcționar?

– Nu. Sunt realizator de programe la radiodifuziunea din Alexandria.

– Dar, de fapt, veniți de la Cairo, nu?

– Da, așa e.

– Simți-ți-vă ca acasă și nu vă faceți griji în privința chiriei.

Am râs cam neîncrezător, însă aveam impresia că ar fi în stare să mă primească și pe gratis, dacă aș fi vrut. Foarte frumos. Depravarea plutește în aer. Sau poate nu sunt eu omul cel mai potrivit să vorbească despre asta…

– Cât timp veți sta la noi?

– Mai mult timp. Încă nu știu exact cât.

– Bine. O să fixăm o chirie potrivită, pe care n-am s-o măresc în timpul verii.

– Mulțumesc, dar fratele meu mi-a spus ce trebuie să fac, așa că în perioada de vară o să plătesc ca turiștii.

Plină de tact, schimbă subiectul:

– Sunteți holtei?

– Da.

– Și aveți de gând să vă căsătoriți?

– Încă nu am asemenea planuri.

– Atunci ce planuri aveți? s-a interesat ea pufnind în râs, iar eu am chicotit la rândul meu, dar cam fără chef.

S-a auzit soneria. Femeia s-a ridicat și s-a dus să deschidă ușa. A apărut o fată cărând o sacoșă mare, plină de tot felul de cumpărături, probabil mâncare, poate și altele. Mi-am dat seama dintr-o privire că era servitoarea. Foarte frumoasă. Pe urmă, când madame, i-a spus pe nume, am aflat că se numea Zohra. Avea vârsta fetelor aflate pe băncile universității. De fapt, acela ar fi fost locul potrivit pentru ea.

Madame m-a condus spre una dintre cele două camere cu vederea spre mare și mi-a explicat:

– Partea asta a clădirii nu prea e bună iarna, dar nu am altă cameră liberă.

– Îmi place iarna, i-am răspuns cu nepăsare.

*

Stăteam singur pe balcon. Sub mine, marea se întindea nesfârșită, albastră și pură, valurile clipoceau și străluceau în razele soarelui. Briza îmi mângâia fața cu o adiere răcoroasă. Pe cer, doar câteva pete de nori. Încet, mă cuprindea melancolia. Am auzit însă un foșnet în cameră. M-am întors și am zărit-o pe Zohra, care îmi făcea patul. Preocupată de treburile ei, mă ignora complet. Profitând de ocazie, am studiat-o cu atenție și atunci i-am remarcat trupul încântător de țărancă.

I-am mulțumit călduros. Încercam să fiu prietenos cu ea. Mi-a răspuns cu un zâmbet plin de sinceritate. I-am cerut o ceașcă de cafea și mi-a adus-o în câteva minute.

– Așteaptă, te rog, până o beau.

Am pus farfurioara pe balustrada balconului și am început să-mi sorb cafeaua. Ea s-a apropiat și a rămas în prag, privind absentă spre mare.

– Îți place natura?

Nu mi-a răspuns. De fapt, nu-mi înțelesese întrebarea. Oare la ce se gândea? Ca fiică a pământului, cu siguranță că instinctele îi vibrau în fața primei creații a naturii.

– În valiza cea mare am multe cărți și în cameră nu e nici un raft, am comentat eu.

Și-a rotit privirea prin cameră și mi-a răspuns:

– Păi, atunci, lăsați-le în valiză.

Răspunsul ei, atât de firesc, m-a făcut să surâd.

– Lucrezi de mult aici? am întrebat-o.

– Nu.

– Și locul acesta… îți place?

– Da.

– Nu te deranjează acest du-te-vino de bărbați?

A ridicat din umeri. Nu mi-a răspuns nici “da”, nici “nu”.

– Uneori sunt periculoși, nu-i așa?

Am fost încântat s-o aud cum, după ce a luat ceașca și s-a îndreptat spre ușă, a murmurat sigură pe sine:

– Mie nu mi-e frică!

Din volumul în pregătire la Editura Humanitas Fiction. Traducere din arabă de Irina Vainovski-Mihai