Mircea Spataru si reprezentarea patosului

In cronologia evenimentelor artistice majore survenite imediat dupa decembrie 1989, expozitia lui Mircea Spataru de la Sala Dalles, din mai 1990, ocupa, nu ma indoiesc, primul loc, prin anvergura si extrema ei actualitate la momentul acela, prin modul in care elementele eteroclite ale vizualului au fost orchestrate pentru a sugera violenta supliciului.

Expozitia a stat programatic sub semnul autoportretului, pentru ca fiecare lucrare purta, ostentativ plasata, semnatura cu majuscule a artistului. Totusi, privitorul a fost facut sa simta ca ceea ce se oferea acolo vazului il privea in mod direct. Contestand un anume caracter esential al sculpturii, Spataru cultiva, atunci ca si acum, o arta antimonumentala si antieroica. Nici o materie nu putea conveni mai bine acestui scop decat portelanul, fragil si antisculptural prin excelenta.

Intregul spatiu al expozitiei a fost gandit ca spatiu al sacrificiului si al suferintei, subtil si discret dramatizat, solicitand nu admiratia, ci participarea. O suita de ecrane-ghilotina pe care erau intiparite imagini sangerii ale fiintei umane suplicite jalonau spatiul. Deasupra lucrarilor care refuzau sistematic verticalitatea, obligand privirea sa coboare, plafonul coborat si el, prin dublarea lui cu o panza alba, imaculata (giulgiu?), comprima spatiul. Sugestia sepulcrala mi-a amintit de extraordinarele desene ale lui Henri Moore din adaposturile antiaeriene londoneze in timpul ultimului razboi mondial. Lumina din expozitie, construita si ea, era rarefiata, egala, celesta, lasand totusi loc pentru speranta.

Am insistat asupra expozitiei din 1990, pe care unii poate ca nu au vazut-o sau au uitat-o, pentru ca cel putin doua dintre lucrarile recente ale lui Spataru, pe care orice bucurestean le poate vedea, statuia lui Iuliu Maniu din Piata Revolutiei si monumentul funerar al lui Moise Nicoara din curtea bisericii Mavrogheni, tin de aceeasi obsesie a reprezentarii patosului (sau doliului in cazul monumentului lui Moise Nicoara). Lessing, in al sau celebru “Laocoon”, credea ca suferinta nu are ce cauta in sculptura pentru ca nu este exprimabila cu mijloacele acestei arte. Unii dintre moderni, de la Rodin la Paciurea, au crezut altfel. Mircea Spataru se masoara cu ei si adanceste de la o lucrare la alta o preocupare veche. De fiecare data e la fel de convingator. Cu statuia lui Iuliu Maniu, el reuseste un paradox: scoate istoria, ca motiv al sculpturii, din regimul comemorarii distante si obiective, construind totusi, dincolo de orice retorica a eroismului, o efigie exemplara.