Mircea Vasilescu: „Este evident că Internetul ajută cultura scrisă”/ de Daniel Cristea-Enache

– Stimate domnule Mircea Vasilescu, ați făcut o cercetare doctorală finalizată cu teza (și apoi cu volumul publicat) “Iubite cetitoriule. Lectură, public și comunicare în cultura română veche” (2001). În ce fel vi se conturează harta socio-culturală cu diferențele și, respectiv, asemănările dintre cititorul din ultimul deceniu al ceaușismului și cititorul de azi?

-Pentru a răspunde de-adevăratelea la această întrebare, ar trebui să avem mai multe date despre “cititorul” din ultimul deceniu al comunismului. Or, nu le avem. Putem doar să-i aproximăm conturul, mai degrabă din propriile experiențe empirice. Știu, s-a scris și s-a exclamat mult (mai ales în anii ’90) pe tema “moartea cititorului român” și s-a tras radical concluzia că “nu se mai citește ca înainte”. Dar erau mai degrabă lamentări pline de obidă ale unor oameni surprinși de (totuși) rapiditatea schimbărilor din societate: explozia presei, pasiunile politice, ciondănelile de tot felul și altele. Căci, de fapt, cât și cum se citea înainte? Și de unde putem afla? Desigur, cei care am trăit acele vremuri ne amintim câteva episoade semnificative. Cărțile bune se puteau cumpăra de la librării doar “pe pile”. La Cel mai iubit dintre pămînteni s-a făcut coadă cu noaptea-n cap, la librăria Editurii Cartea Românească. “Pe pile” se cumpărau atunci și alte cărți ale unor autori români – Arta conversației de Ileana Vulpescu ori romanele lui Augustin Buzura, de pildă. Și mai greu era cu puținele cărți care se mai traduceau. Shogun a fost un fenomen de masă – cartea se vindea la suprapreț și a provocat și apariția unei “zicale” în versuri, care o “celebra” alături de o “mare realizare” a industriei socialiste (“Nu e carte ca Shogunu‘/ Nici mașină ca Lăstunu’!”). Și exemplele pot continua. Dar, de fapt, nu știm cu adevărat cât și cum se citea. Nu avem cifre și date despre vânzările de cărți, nu avem studii despre publicul literaturii. Găsim, în Anuarul Statistic, niște date despre cei care frecventau bibliotecile publice. Mai știm, de asemenea, câte ceva despre tirajele cărților. De exemplu, cărțile de critică și istorie literară ale unor autori importanți precum Paul Cornea, Nicolae Manolescu ori Eugen Simion se tipăreau în 8-10.000 de exemplare sau chiar mai mult. Sunt tiraje pe care, astăzi, nu le ating nici măcar romanele “de succes”! Dar să nu ne lăsăm duși de apa cifrelor: asemenea tiraje mari erau “absorbite” în primul rând de sistemul bibliotecilor (județene, orășenești, din licee și școli), care atunci funcționa centralizat.

În rest, profilul “cititorului” din ultimul deceniu al comunismului poate fi doar aproximat. Probabil că se citea mai multă literatură – pentru că atunci viața era mai lineară, cu mai puține tentații (la televizor se dădeau 2 ore pe zi programe de îndoctrinare!), lectura era o bună evadare dintr-o realitate apăsătoare. Probabil că mulți oameni vorbeau mai mult între ei despre ultima carte citită, schimbau comentarii și impresii. Probabil că “ideea de a citi” (ca și ideea de “a învăța carte”) avea o anume valoare și un anumit prestigiu, mai mult decât azi, când important e nu să cunoști, să știi, să fii cultivat, ci să faci bani.

Astăzi știm ceva mai multe despre publicul care cumpără cărți (și nu atât de multe despre publicul care și citește ce cumpără). Mă înduioșează articolele entuziaste care apar prin revistele culturale după Bookfest și Gaudeamus, în care oameni ai cărții – scriitori și critici literari întru totul admirabili și respectabili – își descriu emoțiile post-târg, provocate de “miile de împătimiți ai cărții” care au împânzit standurile, au cerut autografe, au asistat la lansări etc. Frumoase și emoționante articole, nimic de zis, dar ele vorbesc doar despre două momente dintr-un an. E normal ca la târguri să vină un public numeros și interesat de lectură. În restul anului însă situația nu e entuziasmantă. Cele câteva studii și sondaje care s-au făcut arată că putem conta cam pe un milion și jumătate de cumpărători (relativ) frecvenți de carte (plus alții ocazionali, desigur). Cei care citesc mult, numiți în literatura de specialitate heavy readers,sunt mai puțini (vreo 7-8% dintre adulți). Ne putem compara cu Italia ori cu Spania, din acest punct de vedere, nu cu țările nordice, unde 20-25% dintre adulți citesc cel puțin o carte pe lună (deh, clima!, iernile lungi și friguroase…).

În ultima vreme, accesul la carte s-a îmbunătățit – culmea – datorită presei: cărțile vândute “la pachet” cu ziarul au, cred, un rol pozitiv, pentru că au ajuns în casele unor oameni care altminteri nu sunt clienți obișnuiți ai librăriilor. Și au ajuns și în localitățile unde nu mai există librării. E vorba de milioane de volume la prețuri accesibile (știu, editurile au bombănit că li se face “concurență neloială” – dar asta-i piața!), deocamdată mai mult cumpărate decât citite, dar bine că au ajuns acolo, în casele oamenilor – la un moment dat cineva le va citi.

Dar nu prea avem studii despre ce și cum citesc oamenii. Sigur, în primul rând ficțiune (care a revenit pe locul 1 la vânzări pe la începutul deceniului trecut, după ce câțiva ani se vindea mai bine cartea “utilitară” – de la ghidurile de tot felul la cărțile necesare pentru profesie ori studiu). Mi-ar plăcea să se facă, periodic, măcar câte-un sondaj despre ce se mai cumpără și ce se mai citește. În alte țări,asociațiile patronale ale editorilor fac astfel de sondaje periodic, iar rezultatele lor sunt folosite în programele editoriale. La noi nu se fac: sunt mai multe asociații ale editorilor (la “vivat concurența!”), iar un asemenea sondaj e costisitor. În plus, nu mi se pare că editorii noștri lucrează (ca în alte branșe) cu “cercetarea de piață” pe birou; merg mai degrabă pe intuiția redactorilor în alegerea titlurilor sau traduc ce se vinde bine “afară”.

Față de ce era înainte de 1989, există însă o schimbare majoră: dezvoltarea noilor tehnologii. În ciuda disputelor sterile și superficiale pe tema “Internet vs. carte”, este evident că Internetul ajută cultura scrisă. Foarte mulți oameni citesc online (sigur, nu Război și pace, ci presă – inclusiv culturală -, texte scurte etc.) ori își caută informații despre cărți. Au apărut bloguri despre cărți, unde au loc schimburi de opinii și idei despre cărțile citite: sunt, de fapt, niște “cluburi” sau “cercuri de lectură” în mediu virtual. Evident, apariția recentă a e-reader-elor de tot felul “mută” într-o măsură și mai mare cititul către mediul electronic. Cei care citesc consistent sunt, astăzi, mult mai informați, mai pretențioși, mai dinamici decât erau (puteau fi) în regimul comunist.

Ar mai fi problema bibliotecilor publice. Prost finanțate, uneori mutate din sediile restituite foștilor proprietari, fără autonomie de inițiativă (nu pot nici măcar să se aboneze la “ce se cere” pe “piața locală”), bibliotecile ar trebui să devină un fel de centre culturale locale/comunitare, care să atragă oamenii spre citit. În țările unde se citește mult așa s-a întâmplat. În Suedia, de pildă, a existat ani la rând un program guvernamental care a “creat” în timp cititori: în localitățile mici și îndepărtate mergeau periodic bibliobuze de unde oamenii puteau împrumuta cărți. La noi, unde puterea de cumpărare e mică, iar în multe localități nu mai există librării, revigorarea bibliotecilor ar permite accesul mai multor oameni la lectură. Inclusiv prin dotarea lor cu computere și echipamente multimedia.

În concluzie, “cititorul” din ultimul deceniu comunist nu avea nici pe departe posibilitățile de acum. Producția editorială era mult mai mică (și controlată ideologic), așa încât e cu totul greșit să decretăm – cum s-a făcut de atâtea ori prin presa culturală – că “nu se mai citește ca înainte” și să trăim cu senzația că am pierdut iremediabil ceva. Publicul cititor e în permanentă mișcare, s-a “restructurat”. Ar fi mult mai numeros dacă școala ar reuși să cultive plăcerea lecturii, ceea ce deocamdată nu prea face. Dar asta e deja o altă discuție…

Mircea Vasilescu este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității București, unde predă cursuri de jurnalism cultural și istoria literaturii române, și redactor-șef al revistei Dilema veche. A predat limba și literatura română la Universitatea “La Sapienza” din Roma, la Universitatea din Antwerpen și la Universitatea din Viena. A publicat, printre altele, volumele Iubite cetitoriule… Lectură, public și comunicare în cultura română veche (Editura Paralela 45, 2001), Mass-Comedia. Situații și moravuri ale presei de tranziție (Editura Curtea Veche, 2001), Europa dumitale. Dus-întors între “noi” și “ei” (Editura Polirom, 2007), Eurotextes. Le continent qui nous sépare (MetisPresses, Geneva, 2010). A tradus din Michel Foucault (Istoria nebuniei în epoca clasică,Editura Humanitas), François Furet (Reflecții asupra Revoluției franceze,Editura Humanitas), Sergio Romano (Cincizeci de ani de istorie mondială,Editura Fundației Culturale Române). La revista Dilema (din 2004, Dilema veche) a ținut, câțiva ani, o rubrică despre mass-media (“Satul global”), iar din 2004 semnează rubrica “Europa dumitale”, dedicată problemelor integrării europene. Este membru în board-ul editorial Eurozine (rețeaua revistelor culturale europene, www.eurozine.com).