Miscarea patronala nu mai poate fi mimata

Gradul de implicare a politicului in economic modeleaza mentalitatile de afaceri si modul cum se organizeaza si reactioneaza comunitatea de afaceri.

Afacerile se fac “cu ochii la putere”- intr-un mediu in care politicul este omnipotent – sau “cu ochii la cash flow” – in cazul in care economia de piata functioneaza.

Cu cat sectorul de stat din economie este mai puternic – deci resursele se afla sub controlul politicului- cu atat influenta acestuia va fi mai accentuata, firmele private urmarind sa se pozitioneze ca furnizori sau beneficiari ai intreprinderilor de stat respective participanti la privatizarea acestora. #leadend

In acest context, interesele patronatului privat sunt preponderent orientate catre relatia cu puterea, pentru a avea acces preferential la resursele sau oportunitatile de afaceri oferite de sectorul de stat.

Cu unele exceptii, preocuparea patronatului pentru buna functionare a mediului de afaceri trece pe plan secund, in practica fiind mai important sa gasesti – in mod individual- caile si mijloacele pentru a negocia cu puterea accesul preferential la resurse.

Uneori procesul de negociere poate include aplicarea preferentiala a actelor normative sau chiar initierea acestora pentru cazuri punctuale care intereseaza un membru sau un grup din cadrul comunitatii de afaceri.

Efectele sunt devastatoare pentru mediul de afaceri, creand hazard moral in aplicarea principiului liberei competitii si anuland de facto institutia falimentului ca modalitate de sanctionare a proastei gestionari a resurselor de catre unele afaceri private.

Datorita focalizarii atentiei spre relatia cu puterea, uniunile sau federatiile patronale care apar, au in cea mai mare parte un rol simbolic determinat de necesitatea umplerii formale a unui gol in cadrul dialogului tripartit guvern – sindicate – patronate.

Indiferent de guvernare, in cea mai mare parte a perioadei de tranzitie postdecembriste, simbolismul miscarii patronale a ajuns pana la numirea unui oficial al puterii ca presedinte al unei uniuni patronale- care implicit devenea si cea mai influenta.

In acest context, miscarea patronala nu reprezinta angajatorii privati, ea fiind numai o forma de activism fara fond care actioneaza in umbra puterii ori de cate ori este nevoie, dar in principal in cadrul dialogului tripartit.

Mai mult, miscarea patronala isi pierde credibilitatea in relatia cu sindicatul fiind perceputa in cel mai bun caz ca reprezentanta a puterii (a sectorului de stat din economie) sau a unui sector privat tutelat de cel de stat.

Este de mentionat, in contextul exceptiilor amintite, aparitia, la nivelul unor ramuri sau sectoare, a unor asociatii patronale militand si reprezentand interesele specifice ale angajatorilor privati din ramura respectiva. In acelasi context, nevoia unui mediu de afaceri functional si de neviciere a liberei competitii a facut ca organizatii profesionale ale angajatorilor de un anume calibru sa inceapa sa actioneze in calitate de “catalizatori” pentru coagularea unei miscari patronale autentice.

In paralel, calitatea mediului de afaceri a devenit preocuparea institutiilor financiare internationale si o conditionalitate pentru accesul la resursele financiare oferite de acestea..

In ultimele perioade s-a creat astfel, atat presiunea externa, cat si o crestere a constintei necesitatii autoreglarii mediului de afaceri de catre membrii comunitatii de afaceri printr-o miscare patronala reprezentativa si unitara.

Lipsa de reprezentare autentica a patronatului a generat deja situatii care duc la consecinte nefavorabile pe plan social:

Pe plan intern s-a legiferat asimetria reprezentarii muncii in raport cu capitalul la nivelul legislativului (un lider de sindicat, spre deosebire de un patron, care isi administreaza afacerile – poate fi parlamentar).

Consecintele imediate constau in initierea si legiferarea de acte normative care risca sa blocheze restructurarea economiei respective sa anuleze orice masuri de crestere a productivitatii muncii.

Codul muncii a fost un prim exemplu in acest sens.

Pe plan extern, in contextul negocierilor de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana, lipsa unui patronat recunoscut pe plan international, capabil sa si identifice si mai ales sa si exprime pozitiile proprii in procesul de negociere creaza potentialul unor crize in procesul de integrare.

In raporturile cu Bruxelles-ul, miscarea patronala nu a mai putut fi mimata.

Presiunile externe si contextul aderarii, impreuna cu constientizarea pe plan intern a consecintelor pe care le are lipsa reprezentarii angajatorilor ne dau certitudinea ca in perioadele urmatoare se va putea realiza, o prima forma de unificare a miscarii patronale.