Misterele Bucureștiului/ de Elisabeta Lăsconi

Bucureștiul are propria istorie fabuloasă și geografie mitică, iar cărți recente o dovedesc cu prisosință, din interiorul și din exteriorul ficțiunii literare. Ioana Pârvulescu a publicat două romane – „Viața începe vineri” (2009) și „Viitorul începe luni” (2012), ce reînvie orașul la sfârșit de secol XIX, răsturnând universul cunoscut din proza scurtă a lui I.L. Caragiale, dezvăluind o lume în bună rânduială, trăind schimbările de la sfârșit de secol, de precipitarea progresului.

Există legături vizibile și ascunse între cele două romane, ele reprezintă un pariu secret al autoarei. Dar atmosfera cărților și misterul fiecăruia ce pare o șaradă cu tentă detectivistă, mi-a amintit difuz, subtil, de Mateiu Caragiale din narațiunea „Sub pecetea tainei”. Cărți mateine, romanele construiesc tihnic și cuprinzător frumoasa lume de altădată, având ca precedent nuvelele unui împătimit matein – Radu Albala.

În ambele romane se derulează fire epice, legate prin noduri nevăzute, care se prind între ele și se desprind într-un joc complicat și ingenios. Primul fir deșiră povestea intrusului parcă picat din cer, găsit la marginea pădurii Băneasa – Dan Crețu, înlocuită în al doilea roman de povestea tinerei Iulia Margulis, alt fir țese povestea familiei Margulis, alt fir înșiră și deșiră cu inventivitate șaradele ce amenință să zguduie orașul ori monarhia și ele se află în mâinile unui inteligent polițist – Conu Costache Boerescu.

Dar personajul care prinde firele în țesătură este un mic Gavroche bucureștean – Nicu, o suveică vioaie în necontenită mișcare între familii și medii sociale. El are ca pereche alt copil de aceeași vârstă, Jacques, fiul soților Margulis. Prin ei, autoarea vede altfel lumea înfățișată, inocența sensibilizată de suferința nedreaptă, surprinde amănuntele vieții din jur ce le scapă celorlalți. Ei se joacă, dar mai ales cercetează secretele din lumea celor mari.

Se ghicește în roman o plăcută familiaritate cu Bucureștiul ultimilor ani înainte de a intra în secolul XX, Ioana Pârvulescu se simte acolo și atunci la ea acasă, iar cititorul regăsește spiritul unei epoci din detaliile fine, ca și din evenimente semnificative (duel, atentate, campanii de presă), din ritualurile vieții cotidiene, traversând medii sociale diferite, de la protipendadă la mahala, de la redacția gazetelor la umbroasele grupuri anarhiste.

Rafinamentul autoarei se vede în lucrătura minuțioasă, căci a presărat în romane, ca niște perle într-o montură discretă, mici narațiuni înrămate sau scene delicioase. Două astfel de fragmente sunt antologice: doctorul Margulis le povestește invitaților la masa din Ajun de Crăciun viața actorului Grigore Manolescu (în „Viața începe vineri”), iar doctorul Gerota ține la Ateneu o conferință despre … corset (în „Viitorul începe luni”).

Autoarea se amuză mutând ceasul: imaginează o cădere în timp a lui Dan Crețu, care se trezește aruncat din secolul XXI la fine de secol XIX, iar Ioana Margulis parcurge traseul invers, având drept „portal” inexplicabil casa doctorului Gerota. Cei doi călători în timp se minunează de schimbări, intuiesc sensul lor și explorează, fără multe explicații pentru cei din jur, universul neașteptat.

Povestea călătorilor în timp dă originalitate romanelor, convenția face ravagii astăzi pe mapamondul ficțiunii. Un tânăr prozator spaniol, Félix J. Palma a publicat două romane („Harta timpului” și „Harta cerului”) revizitând secolul al XIX-lea, cu H.G. Wells ca personaj, prins în misterul propriilor romane – „Mașina timpului” și „Războiul lumilor” și lucrează la al treilea, centrat pe alt roman celebru – „Omul invizibil”.

Ioana Pârvulescu a ales și ea calea ficțiunii ca să împărtășească iubirea și fascinația față de secolul al XIX-lea, reușind să-și încânte cititorii. Și atunci, firesc, de ce n-ar prelungi încântarea, cu al treilea roman? Mai ales că „Viitorul începe luni” are ascuns printre alte subiecte și pe cel al scrierii unui roman, așa cum îi stă bine unui perfect mânuitor de sfori narative. 

Ioana Pârvulescu, Viitorul începe luni, Editura Humanitas, 2012, 312 pag.