Misterele cuvintelor/ de Stelian Țurlea

La sfârșitul săptămânii trecute a fost lansat, odată cu Dicționarul de cuvinte recente, volumul Misterele cuvintelor, ediția a doua, adăugită (prima ediție a fost publicată în 2012 de Editura Universității din București). Volumul reunește articole apărute, majoritatea, în rubrica omonimă găzduită de Ziarul de duminică.

Misterele cuvintelor cern și refolosesc sterilul lăsat în urmă de lucrul la ediția a treia a Dicționarului de cuvinte recente: munți de informații cu caracter enciclopedic, nu întotdeauna seci și plicticoase, care nu își găseau locul în dicționar. Uneori amuzant, alteori pilduitor, întotdeauna fascinant, materialul reciclat și-a impus singur modul de prezentare. Cu câteva excepții (nedorite, dar inevitabile), autorul s-a ferit de tonul scrobit. Bucuria și veselia nu exclud temeinicia.

De ce Mistere? Pentru că misterele au fost asociate, în limitele lipsite de pretenții ale foiletonului, și cu Parisul, și cu Londra, și cu Bucureștiul. Și pentru că stilul sprințar al Misterelor este pe gustul de azi, de ieri și dintotdeauna al cititorului cu timpul drămuit.

Dacă vreți să aflați, în câteva minute, povestea jocului numit scrabble, sau a bandei adezive numite scotch, sau a adunăturii de prăvălii numite mall, sau a îndrumătorului în ale băutului numit somelier, sau a materialului de blugi numit denim, sau multe și minunate alte povești ale cuvintelor și ale lucrurilor pe care ele le desemnează aceasta este cartea de care aveți nevoie. Veți învăța distrându-vă sau, dacă știați deja, vă veți amuza pur și simplu.

Autorul, Alexandru Ciolan, născut în 1952, în București, diplomat în spaniolă-română la Facultatea de limbi romanice din București, în 1977, profesor la Alexandria, corector și apoi traducător la revista “Lumea”, redactor la Editura Politică, devenită după 1990 Humanitas, este, din 1992, administrator, redactor etc. etc. la Editura Logos. Lucrări: Dicționar spaniol-român, Logos, 2004; Dicționar român-spaniol, Logos, 2004; Limba spaniolă. Ghid minimal, Logos, 2005. Traduceri: George Uscătescu, Proces umanismului, Editura Politică 1987; Eduardo Galeano, Memoria focului, Editura Politică 1987; Alexandru Paleologu, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, Humanitas 1991; Rodrigo Rubio, Bagaj de dragoste pentru pămînt, Logos 1995; Ionel Jianu, Artiști români în Occident, Logos și INMER 2005; Eugeniu Coseriu, Teoria limbajului și lingvistică generală, Editura enciclopedică 2004 (Studiul “Forma și substanța în sunetele limbii”); Eduardo Galeano, Fotbalul, lumini și umbre, Logos, 2006; Germán A. de la Reza, Inventarea păcii, 2009.

În urmă cu aproape doi ani, ziarul nostru publica un interviu cu Alexandru Ciolan, din care spicuim:

“- Cum te-ai recomanda în primul rând: ca editor sau ca lingvist?

– Dacă nu ar exista riscul să fiu socotit lunatic (un eufemism recent, americănesc, pentru “zurliu, smintit”) aș pune pe cartea de vizită, sub numele meu de botez și numele meu de neam, caracterizarea “de modă veche”. Cum, însă, trebuie să par un om în rând cu lumea, mi-am pus pe cartea de vizită calitatea de “director executiv” al editurii Logos. O cunoștință efemeră de acum douăzeci de ani era convinsă că mi-am luat, după ce am scăpat de comuniști și am plecat de la noii ciocoi de după ’90 ca să mă fac și eu un ciocoiaș, cel puțin titlul de “director general”. Am rămas, până în ziua de azi, “executiv” la o firmă de apartament și, ca să mă întorc la întrebare, un editor și un filolog ratat. Cei care mă cunosc și pot depune mărturie despre ceea ce am făcut și fac sunt o mână de ratați ca și mine, persoane care nu apar pe prima pagină a ziarelor, nu sunt chemați la talk-show-uri să-și dea cu părerea despre orice se sau nu se întâmplă, care nu au titluri sau demnități și, cu atât mai puțin, avere. Sunt oameni care se încăpățânează să înoate în apa învolburată, să țină aprinsă, ca în noaptea de Paști, când te întorci acasă prin vânt și întuneric, lumina tremurătoare a lumânării, un foc de la care trebuie aprinsă altă lumină pâlpâitoare, aceea a candelei. Lumina aceasta firavă dar adevărată trebuie întreținută în hărmălaia contemporană, când ne bubuie în urechi și ne atrage privirea nu Cerul, ci spre bezna de sus, sfâșiată de focuri spectaculoase de artificii.

Mă consider editor și filolog până în ultima fibră a trupului meu, socot că acesta este harul cu care am fost dăruit și pe care nu am dreptul să-l pierd. După standardele lumii acesteia, care crede exclusiv în succes, măsurat în bani, titluri și demnități, sunt un filolog ratat, care a preferat să lucreze timp de cinci ani de zile la o pereche de dicționare (român-spaniol și spaniol-român) în loc să scrie sau să publice nu-știu-câte cărți aducătoare de foloase. Care preferă să redacteze cu maximă exigență absolut toate textele (mă refer, evident, la textele altora) postate pe blogul pe care îl țin împreună cu Ovidiu Hurduzeu. Respectul față de un text, fie el tipărit într-o carte, într-o publicație periodică ori postat pe internet se dovedește prin grija ca acesta să fie, de pildă, ortografiat cu diacritice românești, să aibă semnele de punctuație corect folosite, să nu aibă greșeli de gramatică ori de exprimare, să nu încalce logica și, dacă se poate, să fie elegant și cursiv. Aceasta este, după modul meu de a vedea lucrurile, principala sarcină a editorului-filolog. În cărțile pe care le scot ca editor mă implic total, la fel de mult ca sau chiar mai mult decât autorul, mă consider în egală măsură responsabil pentru calitatea volumului apărut. Un bun editor (înainte de 1989 i se spunea “redactor de carte”, diferit de “lectorul” de la editurile literare) este, dacă vreți, nașul cărții, în timp ce autorul este părintele ei. Cărți poate scrie foarte multă lume, răspunderea pentru transformarea manuscrisului sau a fișierului “doc” în carte o are însă editorul, el este răspunzător moral (la aspectul material nu vreau să mă refer, din păcate calitatea cărții și succesul financiar par a nu se presupune reciproc) pentru reușita sau nereușita editorială. Iar editorii de calitate sunt foarte rari… Sunt câțiva, pot fi numărați pe degete.

– De aproape doi ani semnezi în “Ziarul de duminică” o rubrică intitulată “Misterele cuvintelor”, pe care o citesc cu pasiune. Și nu numai eu. Ce înseamnă pentru tine misterele cuvintelor, de unde această pasiune?

– “Misterele” s-au născut, firesc, din lucrul la ediția a treia a DCR. Într-un dicționar nu poți pune decât lucruri seci, nu poți da decât indicații minime. Cel care merge la dicționar ca să afle sensul unui cuvânt nu vrea să i se răpească timpul cu povești legate de realitatea pe care cuvântul o desemnează sau cu amănunte despre nașterea cuvântului. Pentru cei care nu sunt chiar grăbiți și își permit să piardă cinci-zece minute pe săptămână, m-am gândit că nu ar fi lipsit de interes să pun pe hârtie lucruri care nu-și au locul într-un dicționar, fie el și un dicționar special cum este Dicționarul de cuvinte recente. “Misterele” s-au născut exclusiv din plăcerea mea de a mă apleca asupra cuvintelor pe care le redactez pentru ediția a treia a DCR, nu au fost gândite cu fața spre public, lămuresc în primul rând nelămuririle mele, potolesc propria-mi curiozitate. Dacă bucuria cu care descopăr eu ce se ascunde în spatele nașterii cuvintelor este împărtășită de un cititor sau de doi cititori, bine…, dacă nu – nu… eu voi continua să scriu oricum, o fac în primul rând pentru mine.”