Mitica prin Heidegger

In asteptarea Enciclopediei exilului literar romanesc de Florin Manolescu, cititorul interesat de bibliografia diasporei noastre, de luptele, dezbinarile, ranchiunele, razbunarile, dar si de valorile si frumusetile mai mult sau mai putin patetice ale gazetariei si literaturii acesteia, are a se tine la curent cu fiecare semn editorial de care avem parte in domeniu. Si care sunt din ce in ce mai multe. In fond, acum, la 13 ani de cand s-a ales praful de mai toate marile asteptari si de ceea ce Lumea Exilului credea ca ii va fi incoronarea valorizarii fiintei sale, incai bibliografic sa ne inecam amarul si sa ne imbelsugam nostalgiile.
Specializat de vreo trei decenii in recuperarea valorilor exilului post ’45, Nicolae Florescu ne ofera la editura Jurnalului literar vol. II, numerele 5 si 6 din 1952 ale Caetelor de dor*, revista infiintata in 1951 la Paris de Constantin Amariutei si Virgil Ierunca (avea sa apara pana in 1960). Despre circumstantele infiintarii a scris Nicolae Florescu in prefata la primul tom, aparut in 2000. In “Romania literara” nr. 6/12-18 feb. crt., Cornelia Stefanescu recenzeaza noua aparitie, text din care citam: “Faptul ca Virgil Ierunca a obtinut postul de la Radio Paris a fost hotarator pentru fiinta revistei. A finantat-o singur. Conditia de exilat nu a fost deloc de invidiat, cum se lansau din tara sageti denigratoare. Au ramas multe si grave marturii pe aceasta tema. N. I. Herescu a transpus-o in romanul Agonie fara moarte. Un titlu mai mult decat edificator (…) O rara valoare a Caetelor de dor consta in detinerea unui important fond de informatii. In paginile revistei au aparut pentru prima oara fragmente din Jurnalul lui E. Lovinescu, prezentata de Virgil Ierunca si Jurnal la Cordoba de Mircea Eliade. (…) Din datele revistei se poate extrage un repertoriu al publicatiilor romanesti din exil, indiferent de locul de aparitie, actiune altfel dificila si aproape de nerealizat pentru cine nu a frecventat indeaproape acest spatiu”.
Citita astazi, la o jumatate de veac de la tiparire, revista beneficiaza nu doar de cristalizarea in timp a destinelor, ci si de revelatii din unghiul actualitatii relative. Cornelia Stefanescu citeaza ca exemplu textul lui Constantin Amariutei “Dorul de vesnicie” (la Eminescu) drept “prim studiu de interpretare existentiala a creatiei eminesciene, precedand cu mai bine de trei decenii tatonarile in domeniu ale Svetlanei Matta, Eminescu si absolutul ontologic, publicat in Danemarca in 1988”.
In ce ma priveste, i-as adauga numeidecat studiul aceluiasi C. Amariutei intitulat Mitica sau Logosul parazitar, care premerge cu vreo 25 de ani excelenta aplicatie a lui Ion Vartic (evident, nicidecum stirbita de acest “precursorat”) din prefata editiei I. L. Caragiale Tema si variatiuni (ed. Dacia, 1988), unde Momentele erau vazute ca o “posibila ontologie a cotidianitatii”, temele existentiale heideggeriene “fiinta-in-lume, fiinta-cu-celalalt” etc., concurand din plin la definirea Omului caragialian. Invocarea lui Husserl si a Holzwege-lor heideggeriene la ideea “felului de-a vorbi” care este miticismul, punerea in ecuatie a acestei categorii sociale caragialiene ca suita ontologica in descendenta lui Sein-in-der-Welt ori a lui Sein-zum-Tode (“ca orice ins care se indreapta spre propria sa transcendenta, cu o miscare de fundare in Absolut, Mitica vreau sa fie Ego”), corelarea tiganismelor din Craii lui Matheiu cu frantuzismele chiritiste din prozele caragialiene (“Pirgu e vesnicul si adevaratul Mitica al lumii romanesti”), descifrarea Lichelei in filigranul Logosului parazitar – sunt, astazi, asocieri de-o surprinzatoare savoare, facand totodata din Constantin Amariutei un adevarat personaj de istorie literara.
Tot asa, cine l-a citit cu malitie pe Virgil Ierunca in, sa zicem, ziarul Victoria, sau il stie alaturi, in coloane, de Geo Dumitrescu & Co., va fi placut surprins acum, vazandu-i notatiile din 1952 impotriva lui Gide (“niciodata n-am avut o nevoie mai profunda de muzica – adica de Bach – decat dupa citirea acestui Jurnal de fals mucigai si de false lacrimi”) si a lui Sartre (Le Diable et le bon Dieu, o imensa cadere, “Sartre nu poate fi claudelian”) si pro Brasillach ori Drieu la Rochelle (“m-am intors la Drieu. La inteligenta lui intristata, la gustul lui de finitudine, la ratare, ca sarcasm de tinuta”). In plus, capitolul biobibliografic al traducerilor efectuate de Virgil Ierunca insumeaza aici doua nume insemnate: Pierre Jean Jouve si Pierre Emmanuel, dupa cum exegetii lusitanologi ai operei eminesciene au de urmarit pista oferita de traducerea in portugheza din 1952, unde Victor Buescu ii citeaza pe Carlos Queiroz, Luis Chaves, Olivia Guerra.
De buna seama, Jurnalul portughez din 1944 al lui Mircea Eliade si paginile lui Mircea Vulcanescu despre spiritul romanesc (“noi risipim cu egala usurinta si avutul si viata”) starnesc astazi, mai mult ca ieri, reactii din cele mai diverse. O lectura la care se va reveni, fara indoiala.

*) Caete de dor. Metafizica si poezie, Paris, 1901-1960, vol. 2, 1952, Editura Jurnalul literar, 238 pag.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar