Moara de apă (I)/ de Ștefan Jurcă

În toamna anului 1833 începe construcția canalului care durează șapte ani finalizîndu-se la 5 noiembrie 1840. Hotărîrea luată a fost ca această lucrare să se realizeze în stînga malului Crișului Alb pe lungimea de 91,9 de kilometri, cu o cădere de 50 de metri și cu o capacitate de transport a apei de 2,2 metri cubi pe secundă. Cîtă exactitate în cifre, autorul dorește la rîndul său să exprime precizia și știința cu care se lucra în sistemul austriac.

Pe canal sînt puse astfel în stare de funcționare 15 mori de apă care măcinau făină albă de Arad. Utilitatea canalului era una exclusiv industrială, forță motrice pentru mori și gatere, irigații și protecție împotriva inundațiilor, cît și pentru orezăriile organizate mai tîrziu cu apă din Canal. El a rămas în memoria băștinașilor sub numele de Canalul Morilor. Curtea regală de la Viana a considerat transportul pe apă de interes public și a înlesnit dezvoltarea lui prin legi care se referau la regularizarea cursurilor de apă. Rolul Canalului nu era doar acționarea celor 15 mori, el folosea și la colectarea apelor externe și la irigații. Datorită canalului s-a reușit mutarea morilor de pe cursul Crișului Alb pe noua albie a canalului, pentru a nu impiedica scurgerea viiturilor. Rolul statului consta în construirea digurilor și tăierea albiei. Proprietarii morilor și finanțele județului au realizat una dintre cele mai reușite construcții hidrotehnice din acea vreme.

Deși a durat șapte ani cu tehnica de atunci, construirea a fost mult frînată de interese politice și economice contrare. Iată cum suna “Contractul de asociere al acționarilor, 30 iunie 1833”:

“Subsemnații aducem la cunoștința tuturor celor interesați că deoarece morile construite pe diguri contribuiau la inundații, s-au desființat după porunci supreme și astfel locuitorii județului au fost siliți să macine pe uscat grîul la mori sau să transporte cerealele la distanțe mai mari ceea ce le cauza astfel pierdere de timp și împovărarea animalelor, pentru a ușura pe de o parte povara acestor locuitori respectiv pe de altă parte a micșora pierderele de pe urma inundațiilor, care pînă acum s-au suportat cu mari plîngeri, subsemnații se unesc într-o societate pe acțiuni .Ne angajăm irevocabil ca domnul director, hidrologul Beszedes Josef pentru săparea pe lîngă Crișul Alb al Canalului Morilor de la Buteni și pînă la Vărșand, astfel ca morile să fie așezate pe acest canal, cu îndeplinirea următoarelor principii, condiții și reguli…”

Moara din Buteni, numită și “moroaca”, s-a construit în anul 1836, fiind prima dintre celelalte mori similare. Se modernizează în anul 1925, roata veche este înlocuită cu o turbină care acționa doi cilindri pentru măcinare. De asemenea mai exista o uzină pentru cherestea, gaterul și o presă de ulei. În anul 1948 moara este naționalizată devenind proprietate de stat. Dispozitivul de măcinare a fost realizat de către uzinele Ganz din Budapesta. Primul proprietar al morii din Buteni este Baronul Dietrich Josef, monograma numelui său fiind imprimată în gratiile gerestrei: B.D.J. Stăvilarul de la priza de apă de la Buteni funcționa așa: cînd apele Crișului Alb erau mari se închidea să nu permită să intre impurități și nămol pe albia canalului. Se deschidea stăvilarul numai cînd apele scădeau și deveneau limpezi. În acest fel stăvilarul nu influența albia Crișului Alb, curgerea sa rămînînd naturală așa cum hotărîseră “forțele supreme”. Pe măsură ce se înainta la construirea canalului se realizau și clădirile morilor. Cînd apa ajungea la roata morii, atunci aceasta putea fi deja dată în funcțiune.

Cînd am preluat eu gestiunea era o minunăție, deși fusese naționalizată în urmă cu trei ani. Înaintea mea funcționase alt administrator, tot din zonă. Era după război și lumea avea nevoie de făină albă, de tărîțe, ulei și scînduri. Trebuie să-ți spun că prima oară cînd am văzut în ce treabă m-au băgat m-am speriat rău de tot. De cum m-am văzut singur și nesupravegheat am luat-o pe jos către Sebiș, cu gîndul să ajung acasă cale de zece kilometri. N-am ajuns însă nici pînă la podul de peste Criș că mașina Securității a și fost pe urma mea. Cineva telefonase la comună, la partid.

– Unde mergi?

– Acasă, abia am bîiguit văzîndu-i pe cei doi, șoferul și securistul cu mîna pe pușcă.

– Urcă-n p… mătii sus și taci din gură că dacă nu îți zbor toți dinții…

Eram îmbrăcat cu nădragi de țaig, cu bocanci cu ciorapi de lînă. M-am urcat în mașină lor, speriat de era să cad de pe scărița de fier de la ușa mașinii.

De atunci am dormit într-o cameră neîncălzită, pe un pat de scînduri pe care era aruncată o pătură plină cu purici. L-am trimis pe Tămaș, contabilul la cooperativa din sat, să cumpere praf contra puricilor. Dintr-o vîrșă, aflată tot timpul la fundul de cădere al canalului, mi-a adus cîteva bucăți de crapi argintii, se zvîrcoleau pe masă. Avusesem un pumn de făină așezat pe un ziar, era cu portretul lui Dej pe el, l-am așezat în colțul camerei, să nu fie la vedere. Am prins sticluța de vinars să-mi fac curaj și am tras cîte o dușcă. Era bună așa, pe inima goală. Am curățat peștii de solzi, i-am spălat și apoi i-am tăvălit în praful alb de pe ziar. Cratița sfîrîia cu uleiul fierbinte. Am aruncat două bucăți pe lespedea încinsă… pușcau de ziceai că sînt nemții la atac. Abia după ce am mușcat de două ori dintr-o bucată de pește mi-am dat seama de prostia pe care am făcut-o. În loc de făină albă folosisem praful pentru purici. Mi s-a făcut o greață… și o scîrbă de n-am mai vrut să văd pește în viața mea. Desigur că mi-a trecut supărarea repede. Am aflat slănină și ceapă în sertarul mesei lui Tămaș. Acolo întocmea dumnealui bonurile de măciniș și notele de cîntar. În moară îmi petreceam tot timpul, de dimineața pînă seara, iar de dormit dormeam tot acolo. Mare lucru nu era, însă aveam muncă de răspundere și veneau controale des. Pe lîngă moară, unitatea mai avea crescătorie de porci, gater, presă de ulei. Pe urmă au făcut și un atelier mecanic. Bătrînul Tămaș m-a învățat cum să lucrez în scripte, să fac rapoarte la conducere și să țin evidențele, să fac inventarele la sfîrșit de an. Lucrurile astea avea cine le face, însă eu trebuia să semnez și începuseră controalele de la Arad. Tot timpul suna telefonul. Dar m-am obișnuit. După ce mi-am mutat și nevasta cu copilul aici, în moară cu mine, mergeam acasă la Sălă cu birja. Aveam un vizitiu, pe piticul Gioni, care era tot timpul beat. Cînd aveam nevoie de el îl căutam în ieslea grajdului, acolo dormea pe paie cînd se îmbăta ca porcul. Se trezea greu, avea nasul julit. Îi căutam căciula și pufoaica și-l îndemnam să pregătească birja pentru drum. Altfel mi se păreau treburile de acum. Aveam mîncare gătită, pat și cu cine schimba o vorbă. Copilului i-am făcut un pătuț, l-a meșterit maistorul Poller. Avea și o plasă de protecție pe lîngă răstaniță să nu sară jos, că nevasta cobora și ea în moară, mai căuta una, alta. Aveam o dubiță din tablă pe care o umpleam cu rumeguș, se găsea cît vrei de mult în gater. Ulei și făină aveam din producție proprie, pește iar. Uneori trebuia sacrificat cîte un purcel care dădea semne de boală. Treaba era bună.

Fragment din romanul “Pagina de gardă”

Va urma