Moartea e bine mersi (I)/ de Lucian Alecsa

Devenisem total imun, nu mai simțeam nicio durere la nivelul cărnii, nici rana din gât nu-mi mai dădea vreun semn c-ar mai exista, până atunci o simțisem ca pe un cui înroșit în faringe. Toată durerea se adunase în suflet, aici se localizaseră nervii ființei mele, erau sub forma unui ghem plin de ace ce‑mi mușcau fiecare gând, fiecare sentiment. Îl simțeam ca pe o capsulă, iar eu în interiorul lui eram un miez în plină putrefacție. Încercam să mă refugiez în trecut, să aduc în prim‑plan secvențele luminoase trăite până în acel moment, cu ajutorul cărora să înlătur sau cel puțin să eclipsez gândul morții. Pe dracu’, erau în pâclă, abia clipoceau, tot clipele dure, sinistre îmi dădeau târcoale. Prima imagine care mă somă fu cea cu fratele meu în ștreang, care-mi și tăie respirația. Poate că această secvență este cea mai violentă din întreaga mea existență, mă domină ori de câte ori dau să rătăcesc printre amintiri. Cred că și morții îi va fi greu să mă despartă de o asemenea traumă. Eram convins că sufletul fratelui meu a intrat în ghearele diavolului și timp de șapte ani va fi sfârtecat fără oprire, clipă de clipă. Mi-a spus chiar preotul Ariton, care l-a condus la groapă.

În ultimele zile cu greu mai reușeam să-mi oxigenez plămânii, respiram tot mai rar și cu sughițuri, probabil că se stafidiseră rău de tot, o fi arătând acum ca niște foițe de țigară. Uite, pe ăștia nu-i pot dona! Halucinații peste halucinații. Oricâte eforturi aș fi făcut, nu reușeam să-mi șterg imaginea de pe ecranul minții, aveam în față trupul fratelui meu neînsuflețit bălăbănindu-se ca o limbă de clopot în chiar carcasa ființei mele, eram golit total de materie. Simțurile începuseră să mă părăsească, cel tactil îmi era paralizat pe jumătate, timpanele vibrau doar sub presiunea vârtejului din cap, nu mai răspundeau niciunui impuls din afară, ochii percepeau doar niște umbre fumurii, pe care totuși reușeam să le limpezesc cu ajutorul intuiției. Erau umbrele celor apropiați nouă, care participaseră la înmormântarea fratelui meu. În schimb, simțul olfactiv era hipersensibilizat, până și obiectele din preajmă începuseră să aibă mirosuri particulare, de exemplu, puteam deosebi un tub de tetraciclină de oarecare alt unguent. Starea de greață nu mă părăsise nici după terminarea tratamentului cu citostatice.

Nu știu cât timp trecuse după plecarea asistentei până când, fără să deschid ochii sau să-i aud pașii, l-am simțit pe Andrei al meu la capul patului. Era cu ochii în lacrimi. Cu siguranță, îl șocase aspectul meu fizic, nu mai semănam în niciun fel cu tatăl lui, cel pe care îl văzuse ultima oară în urmă cu două luni, slăbisem peste treizeci și cinci de kilograme, de la iradiații îmi căzuse părul și arătam ca o fantomă. Fața cadaverică mă și trimitea cu un picior în groapă. Printre sughițuri m-a întrebat ce fac și cum mă mai simt. Întrebări fără niciun sens, venite doar pentru a detensiona atmosfera creată brusc în sufletele noastre, căci nu putea trece peste șoc. N‑am reușit să-i răspund, mă podidiseră lacrimile, nu le simțeam pe față, dar curgeau șiroaie înlăuntrul meu, îmi înecau sufletul. Am încercat pentru a doua oară să-mi deschid ochii, îmi era un dor nebun de chipul lui, de zâmbetul lui șotios; glasul nu i l-am perceput prin auz, însă cuvintele mi-au vibrat direct în adâncul ființei mele; trupul lui emana acel miros specific copiilor mici, proaspăt și cald. Ah, Doamne, până în clasa a șaptea a dormit cu mine în pat, nu adormea până nu-l strângeam în brațe, iar mirosul lui de transpirație îmi plăcea la nebunie. I-am simțit palma catifelată mângâindu-mi fruntea, plângeam în hohote, numai că el nu mă putea auzi. “Voi sta cu tine câteva zile, m-am învoit de la școală, mama mi-a dat să‑ți aduc niște pască, astăzi e Sfintele Paște.” Eram convins că realizase că nu o voi duce mai mult de o zi, cel mult două, însă dorea să mă încurajeze. Ce traumă mai mare poate fi pentru un copil decât să-și piardă unul dintre părinți. Printre sughițuri continuă: “Și lui Cristi îi este tare dor de tine, n-a putut să se învoiască de la diriginte, e în perioada tezelor. Mergem foarte bine cu învățătura, să nu-ți faci griji. Mama este tare supărată din cauza suferințelor tale. Așteptăm să te faci bine, ne-ai promis că vrei să ne vezi studenți, îți vom îndeplini visul!” Eram terminat, singura mea dorință era să-i mai văd o singură dată fața. Cu chiu, cu vai am reușit să întredeschid ochii. L‑am zărit ca prin ceață. Ochii lui în lacrimi m-au înțepat direct în suflet, am simțit că mă prăbușesc într-un hău, îmi era teamă să nu-mi dau duhul chiar în prezența lui, nu știu cum ar fi suportat, ar fi rămas cu această imagine toată viața. Norocul a venit de la asistentă, care l-a invitat să părăsească de îndată salonul fiindcă era ora contravizitei. În acel moment și-a făcut apariția o doctoriță însoțită de doi doctori tineri, pe care, chiar dacă nu-i vedeam, i-am simțit apropiindu-se de patul meu: “Ăsta-i pe ducă, nu mai are voie să primească nicio vizită. Să-i ții lumânarea! Cică e pila unui ministru. Atenție mare, nu vă jucați cu focul!” Nu verdictul m-a deranjat, ci glasul ei pițigăiat l-am simțit ca pe un cuțit înfipt direct în inimă. Am să le dovedesc că voi mai rezista câteva zile, nu voi pleca când vor ei. Nu știau că am inima încă tare. Cel puțin Dumnezeu mi-a dat un motoraș zdravăn, dacă nu dădea nenorocitul ăsta de cancer, o duceam până la o sută de ani. Cu acest gând am intrat într-un somn profund.

Nu știu cât trecuse, am fost somat de o voce baritonală să nu mai horcăi. N‑am recunoscut glasul, dar nici nu m-am putut conforma. Eram în voia bolii, ea dicta asupra trupului meu, îl luase în posesie. Nu mâncasem de câteva zile, dar nici foame nu-mi era, probabil că stomacul meu ajunsese cât o minge de ping-pong. Cu siguranță, tumora îl atacase, cum de altfel cuprinsese mai toate organele, eram un păienjeniș metastazic. Ce mai, eram ciuruit din cap până-n picioare. Sufletul era în alertă, era în așteptarea verdictului final, nu părea pregătit să îmbrățișeze libertatea totală, se obișnuise cu statutul de sclav al corpului, chiar dacă ăsta se chircise într‑un hal fără de hal și aproape că nu mai aducea a entitate umană. Mintea era încă extrem de vie, lucra în continuare la tot felul de scenarii, tot mai fanteziste și elucubrante. Mi-am propus o călătorie imaginară spre dincolo, așa, doar spre a mă iniția în… viitor. Eram curios să știu dacă ceea ce-mi imaginez se va regăsi câtuși de puțin și-n viața cealaltă. Sincer, în aceste clipe sunt din ce în ce mai convins că ducem cu noi și mult lest din viața asta ordinară. Și-un burete, oricât l-ai stoarce, tot mai păstrează câteva picături de apă. Ah, dacă deșert sacul conștiinței de toate mizeriile pe care le-am trăit, sunt convins că aș putea acoperi câteva jurnale care să-i înspăimânte pe urmașii mei.

Și acum redau filmul cel mai des vizualizat de propria-mi minte, bineînțeles, regizat de-o imaginație zgândărită de frisoanele morții și intrată în transă:

Se făcea că urcam într-un vagon extrem de luxos, cică de clasa zero. O voce de nicăieri anunța din câteva în câteva minute: “Ați urcat în vagonul de clasa zero, cu o destinație încă necunoscută, puneți-vă centurile de siguranță, mai bine zis cordonul ombilical, în jurul gâtului, nu încercați să intrați în discuție cu partenerul de compartiment, poate fi doar o iluzie, o fantomă, vă puteți trezi cu sufletul stors de vlagă chiar înainte de a da proba de zbor sau mai simplu, proba de adâncime. Nicăieriul spre care planați e plin de surprize.”

Am stat nemișcat în timp ce ne vorbea, eram total nelămurit. Figurile din jur îmi erau necunoscute, de fapt erau niște fantome. Fumatul era interzis, am văzut mesajul inscripționat chiar deasupra capului meu. Nu pe un suport concret, erau doar niște litere ce dansau în aer, dar care compuneau foarte clar acest avertisment. Tot așa, mai apăreau niște semne, ca cele de circulație, fosforescente: crucea Sfântului Andrei, un cap de mort secționat de o lumină purpurie, un cerc în miezul căruia pâlpâia un ochi de pisică și multe alte asemenea bazaconii. Îmi sugerau câte ceva, dar nu le puteam înțelege utilitatea în acest spațiu etanș. Banchetele păreau dintr-o catifea purpurie, dar privindu‑le mai atent am constatat cu perplexitate că erau din carne vie, plină de nervi și irigată de mii și mii de vene subțiri cât firele de ață, de un roșu aprins. Căptușeala compartimentului era numai mușchi, tot unul și unul, bine lucrați, ca de sportivi profesioniști, pe la colțuri doar bicepși și tricepși, niciun mușchiuleț mai delicat, doar din loc în loc câte un lipom de grăsime. Scârțâitul roților mă enerva la culme, de fapt era ecoul durerilor mele de ligamente și de șale. Știu, aveam reumatism de la o vârstă fragedă. Oare nu colindam în propriul meu trup? Nu. Sau poate că nu vreau să cred așa ceva. Tavanul părea atins de cangrenă, de un albastru-vinețiu, târziu am realizat că era adâncul cerului, probabil suferea și el de vreo maladie incurabilă. Mă priveam în el ca-ntr-o oglindă, eram de dimensiuni uriașe, ochii mai că atingeau mărimea unor aștri, toate organele erau la vedere, puteam să le privesc fără să-mi ceară cineva socoteală. Mi-am fixat atenția asupra gâtului, tumora era extrem de bine evidențiată, aducea cu un mușuroi roz mustind de vietăți liliputane, în mare agitație, ce se hrăneau doar cu celulele moarte. Mă distrau. Știam că rup cu atâta lăcomie din boala mea. Pe banchetă cu mine se nimerise o arătare, așa ceva ca un drac, da, da, avea și cornițe rozalii. Stătea zgribulit într‑un colț, încerca din răsputeri să se chircească, să nu-l bag în seamă. Avea privire de bufniță speriată. Am intrat într-un joc, am pronunțat anemic, abia perceptibil, cu vârful buzelor: tămâie, smirnă. Brusc, s-a aruncat sub banchetă urlând ca din gură de șarpe. De parcă ar fi fost cuvintele mele de când am fost bebeluș. Ah, ecoul țipetelor lui mai, mai să-mi perforeze sufletul, nu mai știam cum să-l fac să tacă. La un moment dat a început să scoată fum pe nări și pe urechi, din când în când dădea rateuri, tușind și sughițând. Era cât pe ce să se înece, spurcatul! Se zvârcolea și făcea tumbe ca un turbat. Presimțeam că se va întâmpla ceva rău, n-aveam niciun act de identitate la mine, călătoream clandestin, îmi uitasem numele, oricât încercam să-mi amintesc ceva, nu reușeam. Instinctiv am aruncat privirea spre drăcușor, cu intenția de a-i cere la rândul meu ajutor. Ia-l de unde nu-i, se absorbise în sine, rămăsese o gaură neagră în carnea vie a banchetei. Mă scoaseră din încurcătură bătăile inimii, îmi pulsau peste tot ca niște aripi uriașe, le auzeam din toate direcțiile: lup-dup, lup-dup făcea bancheta. Am intenționat să pipăi căptușeala compartimentului, dar și asta dispăruse, mă roteam în cerc ca un prâsnel. Pe la apus, sau doar când am presupus a fi sfârșitul zilei, își făcu apariția însuși Dumnezeu. L-am recunoscut din prima, era amprentat în memoria mea încă din copilărie, de la o vârstă foarte fragedă, pe când încă nu învățasem să citesc, iar mama îmi citea Biblia. Toiagul îl avea din lemn de abanos, mantia era de câlți. Nu m-am înspăimântat deloc, m‑a privit atent, mi-a cerut biletul de călătorie. M-am fâsticit ca un preșcolar mucos. Cu o voce blândă, de bătrân înțelept, mi-a spus: “atunci coboară la prima, altfel sunt obligat să te arunc din trup!” Cu acest documentar extratrupesc mă delectam în momentele de cumpănă.

Fragment din romanul cu același titlu în curs de apariție la Editura Paralela 45, colecția Biblioteca românească