Moartea e bine mersi (II)/ de Lucian Alecsa

Nu mi-a fost greu să revin la realitate. De data asta îmi veni, pur și simplu, un dor nebun de nevastă-mea, eram convins că nu o voi mai putea vedea, dar cel puțin aș fi dorit să-i mai aud vocea o singură dată. Nu știu cât de mult am iubit-o, nu există o unitate de măsură pentru sentimente, dar de respectat am respectat-o fără nicio rezervă, în primul rând pentru faptul că a știut să imprime în sufletul copiilor noștri o dragoste nemărginită pentru familie, i-a educat în spiritul bunului-simț, le-a creat un cult pentru familie. După ce-am picat în patima băuturii, a tras cât a putut să țină familia întreagă, mi-a acceptat toate nebuniile, n-a răspuns în niciun fel bârfelor, s-a protejat atât pe sine, cât și pe mine. Copiii nu i-au ieșit din cuvânt, o admiră și-i respectă deciziile cu sfințenie. Într-o societate plină de tot felul de tentații, de la tutun și alcool până la droguri, e greu să-ți protejezi copiii de astfel de vicii. Sunt convins, ai noștri nu au asemenea preocupări.

Ciudat, încercam din răsputeri să-mi proiectez în minte propriul meu corp, să-l controlez, să văd ce a mai rămas din el. Și asta doar așa, din pură curiozitate, sau poate pentru a lua această imagine cu mine în lumea de dincolo, să am de cine râde, doar se spune că omul pleacă în moarte cu ultima imagine imprimată pe retină. Aproape că nu-l mai simțeam, sub niciun chip nu-l puteam așeza pe ecranul minții, convins fiind totuși că ajunsesem un boț de carne, un vag crochiu uman, departe de ceea ce-am fost acum câteva luni, că doar numele îmi mai dădea identitate, probabil și o fantomă s-ar speria acum de mine. Și dacă e să judecăm logic, nu forma contează, ci fondul! În rest, simple blasfemii! Ultima oară m-am privit în oglindă cu vreo trei săptămâni în urmă. Știu că m-am speriat de-a binelea, căci de pe luciul sticlei mă privea un altul, un schelet ambulant; eram o umbră, nu mai aveam nici fir de păr pe cap și nici pe barbă, iar pielea curgea în valuri pe mine, îmi atârna și-o gușă ca o pungă zbârcită, eram alb ca varul, iar pomeții feței noduroși și agresivi aproape că-mi străpungeau pielea. Cicatricea trona ca o lipitoare movulie de-a lungul gâtului. Doar unghiile îmi crescuseră în neștire, se alimentau cu puțina sevă ce mai rămăsese în organism, de altfel, se spune că ele cresc și după moarte, până ce se topește și ultima celulă din corp. Cu siguranță, dacă aș fi scăpat de aici și aș fi nimerit printre niște copii, aș fi băgat spaima în ei. De ce oare nu mă ia Dumnezeu în ocrotirea Lui mai repede? Senzația că alunec într-un hău imens mă ține în viață. Sunt provocat să fac echilibristică. Uite, spaima poate oxigena carnea, dar inima tot pustie îmi este!

Dacă tot sunt pe acest drum fără întoarcere, cred că e bine să trag cu ochiul în urmă, să văd cum mi-am trăit viața. În primul rând, a fost foarte scurtă, alții la vârsta mea sunt în plină forță, abia încep să guste din miezul ei, din pulpa ei. Da, e ca un fruct, cu cât te apropii de sâmbure, cu atât e mai bună. Nu știu dacă mi‑am trăit viața la intensitate maximă, dar am avut câteva momente cu adevărat de foc, în care am ars fiecare secundă, transformând clipa într-un regal existențial. De aici și multitudinea de păcate care-mi încarcă acum conștiința. Nu-mi pare rău, am iubit femeile, primind în același timp multă afecțiune și dragoste din partea lor. Viața e nedreaptă cu cei care mor fără să știe ce-i iubirea cu adevărat. Cu plăcerea carnală, cu siguranță nu te mai întâlnești acolo unde doar îți poți alinta sufletul cu plinul raiului, care, cică, ar fi de culoarea pădurii în miez de primăvară. Aiureli! De unde acel verde-crud de care vorbesc cărțile sfinte, acolo e smoală și foc! Până nu văd, cum să cred? Raiul nu-i decât rodul imaginației noastre. Dar, pe undeva, poate-i mai bine în lumea celor drepți, uite, aici a început să-mi miroasă a hoit, a început să mi se descompună carnea pe oase, și sufletul parcă se împuținează cu fiecare minut, cu fiecare secundă, se usucă, prin capilarele lui nu mai curg emoții, ci doar stropi de lehamite și sictir. E asemenea unui sac plin cu resturi menajere, creponat și uscat, fără dram de viață în el. Abia aștept să-l las pe mâna lui Dumnezeu, să mi-l golească, apoi să mi-l umple cu ce crede El de cuviință. Veșnicia fiind fără sfârșit poate că voi avea și momente de lumină proaspătă, divină, vorba aia: direct de la sursă. În cer cred că-i un adevărat furnicar de suflete, poate că cele rele ard neîntrerupt în flăcările iadului. Cu siguranță, al meu nu va ajunge acolo, toată viața l-am slujit cu fidelitate, m-am lăsat în voia lui, mintea a fost cea care a avut de suferit, nu m‑am simțit bine în brațele logicii, m‑am condus mai mult după sentimente și emoții. Și instinctele și-au cerut drepturile, și zău, nu pot să spun că a fost rău la cheremul lor. Cică, dacă ai grijă de sentimente pe lumea asta, te au în pază și-ți resuscitează noua entitate pe lumea cealaltă. Basme! N-am fost privit ca un om cu picioarele pe pământ, mai degrabă ca unul cu capul în nori. Stoluri de gânduri, care de care mai aiuristice, mi‑au marcat existența. Familia m-a tolerat datorită sufletului, nu prea am avut timp să învăț ce-i ura sau dușmănia, când a fost vorba am iertat la secundă. Și cu ce m-am ales? N-am fost un tip conflictual, dar nici extrem de tolerant. Destul de des am alunecat dintr-o extremă în alta, însă fără a-mi pălmui aproapele. N-am fost inconstant în sentimente, am fost doar împrăștiat. Din cauza acestui mod rebel de-a trăi, viața m-a îngenuncheat în câteva rânduri, dar pe ultima sută de metri tot am găsit forță și resurse lăuntrice de a mă redresa. Numai că acum, boala asta spurcată m-a învins pentru totdeauna! N-am știut să urăsc sau să disprețuiesc semenii, din contră, am fost cât se poate de generos cu cei din jurul meu, fiind de multe ori privit chiar prost de bun.

Păcatul cel mare este că în tinerețe îmi ardeam prea repede sentimentele față de femei și după ce le supuneam la adevărate suplicii, determinându-le, prin cele mai meschine mijloace, să-mi satisfacă mai toate plăcerile carnale, mă plictiseam și le abandonam. Câteva îmi înțeapă pâsla conștiinței chiar în acest moment. Parcă le văd pe Eleonora, pe Leonica, pe Daniela aruncându-mi tot felul de injurii obscene și blestemându-mă cu încrâncenare și ură. Cu multe mi-am prelungit relațiile, mai bine zis agoniile, intrând într-un soi de convenționalism civilizat. Încă n-am mustrări de conștiință, doar vagi înțepături, nu le-am brutalizat, poate că de multe ori am fost prea insistent în a le convinge să facă anumite lucruri neortodoxe, care nu le făceau plăcere. De urât nu știu de vreuna să mă fi urât cu adevărat până la capăt. Ce-i drept, se supărau pe moment, cu timpul însă ne împăcam. Chiar și cele care mi-au fost aduse adineauri în prim-plan din adâncul memoriei, și cu ele mi-am normalizat în timp relațiile. Mai toate mi-au venit cu replica: “După relația cu tine, m-am maturizat, am câștigat experiență, la rândul meu am putut să le ofer plăceri și altor bărbați din bolul nesimțirilor tale”. Aș spune că mă pot considera un soi de “guru” pentru femei, le-am împărtășit din fanteziile mele. Și n-au fost deloc puține!

Așa-i viața, un cerc închis, toți suntem prinși într-o horă, dansăm un același dans, numai că-n adâncul fiecăruia vibrează o tot altă muzică, după modul cum și-a cultivat fiecare sentimentele și după intensitatea emoțiilor puse în jocul destinului. Și eu mi-am otrăvit cu bună știință anumite secvențe din viață. Dacă aș fi avut o mai mare disponibilitate pentru muncă, aș fi ajuns departe, m-aș fi împlinit ca om, de mulți prieteni am fost perceput ca un terchea-berchea, condus de instincte, un fel de întreținut al femeilor. Adevărul e pe aproape, nu m-am implicat prea mult în cele pământești, care de fapt îți asigură un statut uman confortabil și-o viață tihnită. Atâta tot. Cu toate astea, chiar aici, pe patul morții, consider că prioritățile vieții trebuie să le aibă sufletul. Dar, uite, a venit clipa bilanțului, și aceste lucruri se uită, acum până și puținii dușmani, pe care probabil că-i mai am, mă privesc cu compătimire, îmi transmit prin interpuși însănătoșire grabnică și poate chiar bezele. Ipocriți și perverși! Știu, n-o fac din complezență, o fac dintr-un fel de teamă, se așteaptă ca Dumnezeu să-i ierte pentru gândurile negre cu care m-au anatemizat de multe ori. Dar vorba aia: iartă-i, Doamne, că n-au știut ce-au făcut!

Se spune că-i bine să încerci să-ți memorezi ultimele imagini din lumea asta, cu ele treci dincolo, devenind de fapt ghergheful pe care începi să țeși o nouă existență. Ce existență poate fi aia în afara corpului, numai Dumnezeu și Scaraoschi știu! De câteva minute lumânarea arde la capul meu, o infirmieră mai miloasă mi-a aprins-o, a scăpat și câteva lacrimi pe fruntea mea. Calde ca o ultimă mângâiere materială! Mi s-au înfipt niște gheare oțelite în gât, aerul cu greu mai poate pătrunde prin nările uscate și sângerânde, mușchii inimii lenevesc și ei, creierul încă nu dă rateuri. Mă sting ușor precum lumânarea de pe noptieră. Cu toate astea sunt fericit, aștept să pășesc pe celălalt țărm, mă îngrețoșează tot mai mult propriul meu horcăit. Ciudat, abia acum mi-am revenit în totalitate. Liniște totală.

Brusc, o arătare fără nicio formă, dar foarte grea, mi se așeză pe coșul pieptului, mă apăsă ca o piatră de moară, mă sili să respir puternic de trei ori, de parcă aș fi vrut să inhalez tot aerul din cameră și… gata, îmi dau sufletul, de fapt mi l-a eliberat. Ultima senzație a fost dură, ca și cum mi-aș fi fracturat coloana, patul gemu odată cu mine. Apoi am simțit cum mă înalț spre tavan ușor ca un fulg, privind stupefiat spre boțul de carne pe care-l părăsisem cu câteva fracțiuni de secundă mai devreme. Ciudat, eram convins că nu mai sunt în posesia simțurilor, cu toate astea percepeam totul într-un mod profund, îmi puteam analiza fiecare celulă a trupului, de parcă aș fi fost sub lentila unui microscop. Ba mai mult, mă vedeam și multiplicat și puteam să alerg spre oricare dintre trupurile mele, să privesc de jur împrejur, să trec peste orice obstacol. Ciudat, când am dat să mă îndrept către unul care părea cel mai sănătos, brusc am fost respins. Am mai avut două tentative, care s-au lăsat cu același rezultat. Eram bulversat. Îmi priveam cu detașare măruntaiele: erau sfrijite și deshidratate, sângele se răcea și lenevea deja în vene, pielea se rigidizase căpătând o culoare ciudată, un galben-vinețiu, din loc în loc cu nuanțe pământii, inima aducea cu o pară răscoaptă, sângerie, gata să plesnească. Eram hidos. Căutam să-mi analizez cu o mai mare atenție gâtul, punctul de unde s-a declanșat metastaza: era o simplă pată întunecată, de forma unui vierme, cu mii de ramificații movulii. Extremitățile începuseră să se înnegrească de-a binelea, ochii deveniseră două bile ovale, albicioase și inerte, nu mai purtau niciun fel de expresie. Pleoapele aproape translucide îi acopereau doar pe jumătate. Când știu câte mii sau chiar milioane de imagini au avut de prelucrat și apoi de suportat, de triat și de trimis spre creier de-a lungul celor cincizeci și ceva de ani pământeni, îmi vine să le plâng de milă. Da, e bine, se pare că încă mai am ceva reflexe sentimentale umane! Cine știe unde voi ajunge.

Nu dură mult și în salon intră aceeași infirmieră care-mi aprinsese lumânarea. Abia acum remarcam cât de frumoasă poate fi: avea ochii de un verde‑intens, o față mică, ovală, aproape perfectă, ca a unei păpuși, iar pielea fină și catifelată iradia lumină în jur. Buzele aveau o arcuire discretă, erau proaspăt rujate. Avea și-o aură puternică, semn că avea un suflet curat, ferit de păcate. N-a părut deloc șocată când m-a văzut mort; cu greu a reușit să-mi împreuneze mâinile pe piept, deja eram destul de rece și de rigid, a încercat să-mi închidă ochii, pleoapa dreaptă cu greu a putut fi trasă, apoi m-a învelit cu cearceaful pe care-l adusese făcând semnul crucii. Frumos. Gândurile îi zburau spre Dumnezeu. Din curiozitate i-am cotrobăit pentru câteva fracțiuni de secundă sufletul: era marcată de un sentiment de milă, mă cunoscuse într-o oarecare măsură, mă ajutase destul de mult în ultimul timp, în special să cobor din pat și să mă deplasez prin salon, în câteva rânduri mă însoțise și la toaletă. Da, la un moment dat îi dădu târcoale și un gând pervers: îi părea rău și pentru faptul că nu mai are cine-i răsplăti gesturile cu ceva bănuți. Nu i l-am înlăturat, din contră, i l-am accentuat în minte, câteva clipe a fost sub controlul total al lui. Când cineva trânti o ușă în salonul vecin, i se spulberă perversul gând. Femeia știa câteva lucruri despre mine. În primele zile îi povestisem chiar câteva secvențe mai amuzante din viața mea, am râs împreună, primise un bacșiș de la nevastă-mea, spre a fi cât mai atentă cu mine. Și chiar c-a făcut-o cu tragere de inimă. Dar i-am spus și-o poveste de-a mea de dragoste din tinerețe, care‑mi marcase viața până pe la treizeci de ani: mă îndrăgostisem lulea de-o colegă de clasă, care, după ce-mi furase inima, s-a culcat cu un batalion de hăndrălăi, iar eu, ca un umil dobitoc, am suferit mult, îmi trecuse prin cap chiar să‑mi iau zilele. Vreo cinci ani am tot sperat că-și va întoarce cândva privirea din nou spre mine. Dar de unde, după ce-a ajuns actriță a tăiat-o în Franța, căsătorindu-se cu un politician. Mi-a ascultat cu gura căscată drama erotică, după care a scos un oftat adânc, exclamând pe un ton șoptit: “Unde n-am fost eu aia!” M-am prefăcut că n-am auzit nimic, aș fi pus-o într-o situație penibilă. În permanență am simțit-o afectată de durerile mele. Zilnic, înainte de a schimba tura, băga capul în salon urându-mi gânduri bune și însănătoșire grabnică. Știu, de multe ori o spunea din complezență, doar spre a mă încuraja, chiar la cele opt clase ale ei, tot știa ce-i ăla un cancer, în plus, lucra de peste zece ani pe secția de oncologie. Știa despre doctori câte în lună și în stele, putea să le prezinte biografiile cu lux de amănunte; într-o seară mi-a povestit relația amoroasă dintre asistenta-șefă și un doctor specialist în dermatovenerice din Policlinică. Avea har de povestitor.

Fragment din romanul cu același titlu în curs de apariție la Editura Paralela 45, colecția Biblioteca românească