Moartea e bine mersi (III)/ de Lucian Alecsa

A intrat în camera asistentelor anunțând pe un ton destul de firesc decesul meu. Cele trei femei, ce tronau în jurul ceștilor de cafea, nici nu s-au sinchisit să se miște de pe scaune, au trimis-o pe infirmieră să-l anunțe pe doctorul de pe secție. Și ăsta a trimis-o mai departe, la morgă, să-l anunțe pe insul care se ocupa cu morții. Suveica birocrației funcționează de minune și-n cazul unui mort. Pentru ei moartea mea era un lucru de așteptat, toți cei atenționați de infirmieră știau despre cine-i vorba, se așteptau s-o sfârșesc în cel mai scurt timp, până și-un brancardier a întrebat-o dacă e vorba de “poietul acela trăznit care sî chinuiești di câtiva luni sî dea ortul pochii șî moartea tot îi dă cu flit șî el nu șî nu”. Chiar dacă toate aceste discuții au avut loc în diferite puncte ale secției de oncologie, le-am perceput destul de ușor, deoarece acum aveam o plajă nemărginită de asimilare a realității, intram în sufletul fiecăruia fără niciun efort, citeam adevărul din spatele cuvintelor, adică din culcușul gândului, deslușeam sentimentele direct din starea lor primară. Și ce-i ciudat, cuvintele îmbracă gândurile într-un soi de hlamidă fonică chiar în clipa genezei acestora, apoi sunt trecute prin laboratorul minții și modificate după vrerea conștiinței, după care sunt rostite cu întreg arsenalul de așchii. Cuvintele brancardierului le-am simțit în stâlceala lor încă din momentul ce-l fulgeră gândul prostesc de a-și da și el cu părerea despre “poietul trăznit”.

N-a durat mult și au intrat în salon doi indivizi cu mecle de killeri, înșfăcându-mă de cap și de picioare, ca pe o buturugă, aruncându-mă pe o targă soioasă cu urme de sânge. N-am fost deloc intrigat de gestul lor, îi priveam cu detașare și chiar cu amuzament. Unul dintre ei, cel mai scund, avu o reacție violentă: s-a enervat în momentul când mâna mea dreaptă s-a desprins de cealaltă și a început să se bălăbăne pe lângă targă. “Uită-l pă nenorocit, nici aici nu-i liniștit, leagă-i-o dă cealaltă, rupe o bucată de cearceaf, altfel ne va face probleme până ajungem jos, la morgă!” Celălalt, pe un ton docil, îi răspunse: “Mă duc să aduc targa cu rotile, e mult mai simplu dă dus!” “Nu vezi c-a ajuns cât o găină, dacă ți-e lene, îl iau eu în spate.” – fu replica primului. “Pă dracu’, o să vă rostogoliți amândoi pă scări de-a berbeleacul. Nu vezi că abia te ții pă picioare, bulangiule? Câte șpârle ai tras azi?” “Doar două. Am spălat un singur boschetar, n-a avut cine să mă plătească, m-a cinstit un funcționar dă la primărie care mi l-a dat în primire. Și ăla tot un păduchios fără firfirei în buzunar. Un terchea-berchea dă Berceni.” Nu s-au mai ciondănit, m-au dus numai într‑un zgâlțâit. În câteva minute am fost dezbrăcat și aruncat pe-o masă metalică, într-o cameră frigorifică. Cei doi se învinețiseră și începură să tremure și să le clănțănească dinții în gură. Pesemne că erau minus câteva grade în încăpere. Spre seară am primit vizita doctorului legist, însoțit fiind de supraveghetorul de cadavre, care purta o bărdiță plină de sânge la brâu. Ambii erau îmbibați de alcool, abia de‑au reușit să deschidă ușa camerei în care zăceam. “Ăsta e un canceros, nu-l mai despicăm, nu are niciun rost.” – rosti casapul. Doctorul nu-l înțelese, cuvintele îi ieșiră pe silabe din gură, la distanță de câteva secunde unul de altul. Dacă nu i-aș fi surprins gândul înainte de a-l rosti, n-aș fi înțeles mare lucru. Cu toate astea doctorul dădu afirmativ din cap, după care trecu să inspecteze alte câteva cadavre. S-a oprit la al treilea frigider: “Pe ăsta îl facem în seara aceasta, e adus dis‑de‑dimineață de pe cardiologie, l-a lăsat motorașul, îi despici doar coșul pieptului. Atât! Să nu te pună dracu’ să-l hăcuiești prea tare, are o familie pretențioasă, o să ne facă scandal”. Amândoi dârdâiau de frig. Dacă nu s-ar fi încălzit cu câte un coniac, acolo pe loc – doctorul avea butelcuța în buzunarul halatului -, cu greu ar fi rezistat într-o asemenea atmosferă.

Nestingherit am început să colind fiecare ungher din spital. Planam fără să‑mi pese de ziduri sau de alte obstacole; am intrat în mintea fiecărui angajat, de la director la brancardier, le pipăiam fiecare gând. N-am insistat. Nu mă mai interesau chipurile lor. Am “scanat” fiecare vietate din curtea spitalului, m-am distrat cu reflexele maidanezilor, erau într-o permanentă agitație, în creiere nu le pulsau decât instinctele, cei mai mulți mișunau în jurul bucătăriei și a camerei mortuare. Mirosurile de mâncare și de hoit îi atrăgeau. Șeful haitei era un dulău ciobănesc de culoarea vulpii. Avea un lătrat greoi, răgușit. Ăla de-ar fi scăpat în camera în care era depus cadavrul meu, în câteva minute m-ar fi făcut harcea-parcea. Și dacă…? Poate ar fi fost mai bine, decât să mă mănânce viermii sau să putrezesc ca o cârpă în burta pământului, așa aș fi bucurat un biet animal.

Cred că incinerarea ar fi fost cea mai simplă soluție, s-ar fi ales praful și pulberea de hoitul meu, n-aș mai fi devenit o povară pentru alde bețivanii ăștia și nici o țintă a ironiilor lor. Încă de cum mi s-a spus că am cancer, m-am gândit și la incinerare, dar nu m-am încumetat de-ai mei, pe lângă faptul că ar fi fost o cheltuială în plus, n-ar fi fost nici creștinește; din pământ am fost făcuți, în pământ ne ducem. Și apoi, dacă ar fi aflat mama de așa ceva ar fi făcut infarct. M-a educat în spiritul Sfintei Scripturi. Sunt tot mai distant față de trupul care e pe cale să intre în putrefacție, de fapt, din ultima săptămână de viață intrase într-o stare avansată de degradare, mii de celule s-au topit fără puterea de-a se mai regenera, țesuturile se destrămau cu fiecare secundă. Da, entitatea care sunt în acest moment a “moștenit” doar memoria afectivă, asta încorporând și cele mai pregnante sentimente. Odată cu stagnarea funcționării creierului, simțurile au rămas fără sursa impulsurilor primare, informațiile genetice s‑au spulberat, iar existența mea actuală este golită de orice formă lumească de viață, dar asta nu înseamnă că nu comunic cu lumea materială; chiar mai abitir, prind gândurile celor din jur încă din starea lor germinativă, înainte de a fi supuse controlului conștientului, înainte de a fi triate de minte, înainte de fi preluate de cuvânt și pervertite. Da, e ceva extraordinar, în același timp și ceva nociv, uneori te înspăimântă ceea ce gândește un individ și ceea ce-i iese pe gură. E bine, încă nu sunt rupt în totalitate de cele lumești, încă realizez cine am fost, încă iau pulsul realității, numai că la un nivel superior, de chintesență. Încă am de cine mă ține legat, de acel hoit de la morgă… Nu știu ce va fi după.

În camera de gardă e oareșce agitație, doctorul Gheorghe G. Carabulea, un infatuat fără pereche, îmi scoate fișa de observații, aleargă cu ochii peste ea și scrie în partea de jos a paginii: “Decedat. Tumoră rinofaringiană agresivă”. Mintea îi este departe de ceea ce se întâmplă în spital. În noaptea trecută a avut o aventură cu o asistentă de pe chirurgie, măritată și cu doi copii; gândurile toate îi sunt blocate la scenele dezmățului. Biata copilă e îndrăgostită foc de el, își dezlănțuiseră fanteziile fără nici cea mai mică reținere din partea vreunuia. Conștiința începuse să-l persecute, câteva scene îl muștruluiau de zor. Și-a bârfit soția în fața unei curve, ba mai mult, i-a dezvăluit o scenă intimă: cum și-a educat consoarta să facă sex oral. Asistenta Mioara e acum în brațele soțului ei, povestindu-i pe un ton dulce ce grea gardă a avut și cât de obosită este. Doctorul îl cunoaște destul de bine pe bărbatul acesteia, inginerul Mirel Manolache, au fost împreună într-un weekend, acela a fost momentul când s-a înfiripat idila dintre cei doi. Brusc, mă atinse o vagă curiozitate, probabil că eram încă purtătorul acestui “virus” pământean. Sunt sigur, cu timpul va dispărea. Am poposit chiar în apartamentul asistentei cu pricina. Într‑adevăr, Mioara stătea culcușită în brațele soțului, era în stare de veghe, cât pe ce să adoarmă. Avea pe ea o cămașă de noapte vișinie, transparentă, gândurile îi absorbeau din semiobscuritatea minții imaginile cu futaiul de peste noapte, aproape că retrăia fiecare secvență, era cât pe ce să aibă orgasm. Tresare, se apropie de urechea soțului și-i șoptește pe un ton mieros că-l iubește. Drept răspuns, primește un sărut cald pe frunte. Amândoi au gândurile departe unul de celălalt. Doamne, ce distanță enormă putea fi între un soț și consoarta lui în astfel de momente, da, chiar mai mare ca între mine și hoitul meu! Oare de ce Dumnezeu a dat cuvântul omului drept scut în fața gândului? De ce tolerează minciuna? Greu de găsit un răspuns!

Colindatul prin celelalte saloane a fost instantaneu, cunoșteam foarte mulți pacienți de pe secția de oncologie, le știam durerile, am încercat să le oblojesc, dar nu mai aveam nicio punte de comunicare cu lumea lor, le atingeam doar gândurile fără a le putea converti în cuvinte sau cel puțin în ceva impulsuri de altă natură, cu ajutorul cărora să comunic într-un fel sau altul. Ciudat! În cabinetul de ORL, profesorul Corneliu Romanițan fusese deja înștiințat de moartea mea; cam tot personalul de pe această secție știa de relația bună care a existat între mine și acest doctor. Asta s-a întâmplat după ce-am primit vizita unui barosan de prin minister, care s-a dat un fel de rudă cu mine. Așa-zisa noastră prietenie nu a plecat de la cine știe ce limbaj comun sau că ar fi existat vreo undă de comunicare între noi, ci politicianul a luat-o mai mult ca pe o obligație morală, probabil pentru a-și detensiona conștiința de presiunea păcatelor politice. Cândva ne-am intersectat părerile în câteva dialoguri incitante, dar fără a găsi puncte comune de gândire. Primul impuls al profesorului a fost să coboare la demisol, să treacă să mă vadă la morgă. Însă i-a lipsit curajul. Așa se întâmplă, oricât de învățat ai fi cu moartea, tot te strânge în spate când vezi o cunoștință aruncată în camera mortuară. Instinctul de conservare este cel ce te forțează să dai înapoi, oricâte necazuri ai fi avut, tot rămâi cu regrete când părăsești lumea asta a păcatelor. Sunt imagini care te pot șoca, te pot urmări tot restul vieții. Profesorul Romanițan nu era un tip duplicitar, cred că un asistent l-a prezentat cel mai bine: tipul e dur, dar nu-i omul jumătăților de măsură; ce-i în gușă, și-n căpușă. Nu se lasă călcat pe bătături de colegi, dar nu-i excesiv de orgolios; în schimb, umblă după fuste cu limba scoasă, nu cred să-i fi scăpat vreo doctoriță sau asistentă mai acătărea de pe secție, când se ciupește ar fute și maidanezele din curte. În cele câteva discuții care au existat între noi am căutat să-l așez în portretul pe care i-l schițase subalternul său. Cred că în bună măsură a avut dreptate.

Altul care m-a impresionat a fost radioterapeutul, nimeni altul decât “mister” Călinescu. Acesta a fost cu adevărat marcat de moartea mea, a rămas câteva momente cu gândurile vraiște, a fost cât pe ce să verse și-o lacrimă. Când i-a ajuns vestea la ureche, brusc i s-a întunecat sufletul. Trecuseră vreo două luni de când nu mă văzuse, în mintea lui persista încă imaginea unui om în puteri, între timp m-am topit ca o lumânare, până, iaca, am ajuns la… muc. Ce-i drept, s-a mai interesat în câteva rânduri de mine, se simțea obligat, primise de la ai mei o căciulă de bani, dar obligațiile profesionale nu i-au permis să treacă să mă vadă, secția pe care o conducea era în permanență supraaglomerată, stăteau și câte doi pacienți în pat, iar el nu-și vedea capul de atâtea probleme. Era de înțeles. Acum, chiar că-i părea rău. Până și în mintea asistentului, care fusese trimis să-i aducă trista veste profesorului, s-a produs un mic cutremur. Deh, la un moment dat fusesem de-al lor! Asistentul Valentin îl cunoștea pe doctorul Călinescu de ani buni, nu-și amintea să fi reacționat în felul acesta la moartea vreunui alt pacient. Sincer, nu l‑am iubit pe când i-am fost client: era arogant cu subalternii și extrem de sever cu personalul mediu, tremurau asistentele de frica lui de mama focului, mai ales dimineața când îl vedeau intrând cu țigara aprinsă, știau că s-a trezit cu fața la cearceaf și că are să le-njure toată ziulica. Așa se și întâmpla! Era în permanență plictisit, cam în fiecare zi făcea același lucru: ba cobaltoterapie, ba radioterapie, mai pipăia și câte un ganglion, mai citea câte un CD. Totuși, avea un fler clinic extraordinar. Înainte de a fi supus tratamentului, pacientul făcea o simulare spre a i se trasa zona asupra căreia trebuiau focalizate razele. Ei bine, după o primă ochire, doctorul localiza cu exactitate tumora, altor medici le trebuiau două-trei ședințe de simulare spre a se dezmetici. Îl ajuta mult și experiența, îi trecuseră pe sub ochi mii de canceroși, lucra pe această secție de peste treizeci de ani, cred că îi era iradiat tot organismul; cu toate astea nu părea deloc ofilit sau bolnav, numai epiderma avea o tentă pământie, iar degetele i se uscaseră, ajunseseră ca niște vreascuri. Când se enerva, îi tremurau de parcă ar fi cântat la pian. Pentru vârsta lui era încă vioi, avea și-un corp atletic. Chiar dacă la prima impresie părea nițel coleric, avea un psihic echilibrat. Dar, uite, vestea morții mele l-a tulburat, poate că-i momentul să văd cât de afectat e, ia să intru mai adânc în mintea lui, să‑i trimit ceva impulsuri din lumea asta, să văd cum răspunde! Jocul a prins, imediat s-a lăsat descoperit, probabil că nu mai trecuse printr-o asemenea experiență. L-am trimis în fața oglinzii propriei conștiințe să se destăinuie. Subit a început să tremure ca un epileptic, să facă spume la gură. Zeci de crabi negri ca smoala îi aduceau în clești imagini șocante cu momente grele din propria-i viață, depunându-le pe plaja conștiinței. Era un spectacol oribil: orgii cu asistentele și chiar cu bărbați, plocoane peste plocoane cerute de la familiile muribunzilor. Dar secvența cea mai dură a fost când i-au fost proiectate trupurile inerte ale unui nou‑născut și al unei tinere de vreo douăzeci și trei de ani. Brusc, câteva gânduri i-au luminat imaginea trecând s-o descifreze: pe când era student, a lăsat borțoasă o fostă colegă căreia i-a făcut avort și atât ea, cât și fătul au murit la câteva zile după intervenție. În imaginea care-i ocupă acum tot ecranul conștiinței apare și securistul care l-a cercetat și căruia a trebuit să-i fie recunoscător toată viața, devenindu-i slugă și informator fidel. M-am înspăimântat, în câteva secunde m-am retras, lăsându-l în tulburare, dar în afara oricărui pericol, îl mai chinuiau doar mici remușcări. A dat cu apă peste ochi, privindu-se cu scârbă în oglindă. Pentru câteva fracțiuni de secundă, îi apăru în față imaginea imberbului imbecil ce comisese dubla crimă.

Fragment din romanul cu același titlu în curs de apariție la Editura Paralela 45, colecția Biblioteca românească