Moartea e bine mersi – (IV)/ de Lucian Alecsa

L-am lăsat în plata Domnului, dorința mea era să știu cine îmi anunță familia, fără ai mei prezenți nu pot să-mi elibereze certificatul de deces. Da, asistenta-șefă e cea care pune mâna pe telefon și-o sună pe nevastă-mea. Când primește vestea, Gabi intră în criză de panică, se prăbușește ca o cârpă cu telefonul în mână, tremură, se agită, copiii nu sunt acasă, încă n-au ieșit de la cursuri. Și femeia de la celălalt capăt al firului intrase în panică, stătea cu telefonul la ureche și urla ca o disperată: “Alo! Alo! Alo! Doamnă, mă auziți, trebuia să vă așteptați la așa ceva, v-am spus ultima oară când ați venit să-l vedeți că mai are doar câteva zile de trăit. Era într-un hal fără de hal! Acum liniștiți-vă, aveți atâtea de făcut!” Asistam la acest monolog cu o oarecare pasivitate, aș fi putut să intervin, să mă insinuez în mintea nevesti-mii, să fac un pic de lumină, s-o determin să renunțe la gândurile negre, să-și recapete luciditatea și să răspundă normal la telefon. Și așa sunt o entitate invizibilă, n‑aș fi creat niciun fel de suspiciuni. Ce-i drept, când a leșinat am simțit o ușoară frisonare, am avut tendința să-i sar în ajutor, dar, uite, n‑am făcut-o. Parcă-i confortabil aici, în noua entitate, nu ești supus altruismului în orice moment, poți goni printre gândurile altora cu indiferență.

Copiii au găsit-o pe mama lor zăcând lângă măsuța de pe hol, cu telefonul în mână. S-au speriat, cel mic a intrat într-un tremur cu sughițuri, plângea fără lacrimi și-o tot ruga să se ridice. Andrei a fost mai puternic, s-a repezit spre bucătărie, a luat o cană cu apă și-a stropit-o pe față. În scurt timp și-a revenit, s-au îmbrățișat, au început să plângă toți în hohote. Cristi era în continuare cel mai disperat: “Ce mă fac fără taaata…?” “Fii tare, ne-om descurca, ne așteptam la așa ceva!” – a încercat Andrei să-l îmbărbăteze. Avea vocea stinsă, cu greu reuși fratele său să‑i înțeleagă spusele. “Tata acum urcă spre ceruri, el va rămâne în sufletele noastre, să ne rugăm pentru sufletul lui!” – așa a încercat Gabi să-și încurajeze odraslele. Toți trei s-au așezat în genunchi în fața icoanei de pe hol, rostind în gând fiecare câte o rugăciune. Dacă băieții, dragii de ei, nu știau decât “Tatăl nostru”, pe care îl tot repetau, nevastă-mea m-a șocat: nu era o fire evlavioasă, niciodată n-am auzit-o rugându-se sau făcând apologia creștinismului, iar acum, din suflet îi izvorau tot felul de rugăciuni pline de semnificații. Pătrunsesem până-n adâncul minții ei, era pur și simplu sub transa cuvintelor ce le rostea în șoaptă. Așa am reușit să-mi deschid o firavă cale spre sufletul ei și să-i transmit cât de mult am iubit-o. A avut o tresărire, a deschis ochii înălțându-și privirea spre fruntea pruncului Iisus de pe icoană, a făcut semnul crucii, după care a rostit ca pentru sine cu lacrimi în ochi: “Și eu te-am iubit, scumpule!” S-a luminat brusc la față, părea mai tânără cu vreo douăzeci de ani. Nu știu dacă în viața lumească ne‑am declarat unul altuia vreodată aceste sentimente cu atâta sinceritate!

Am dat să intru și-n sufletele copiilor, dar în primul moment am întâmpinat o oarecare ostilitate, ori eu nu eram pregătit să mă confrunt cu gingășia lor, ori ei, dintr-un soi de spaimă, s-au aricit, nelăsându-mi posibilitatea să-i pipăi. Îmi era teamă să nu-i zbucium și mai rău. La a doua tentativă m-au acceptat. Primul care mi-a permis a fost Cristi, sufletul îi era zdruncinat rău de durere, era asemenea unei foițe de pergament îmbibată cu lacrimi, pe suprafața imaculată era proiectată doar imaginea mea, toate gândurile îi erau focalizate spre viitorul lui fără tată. Era disperat. În minte îi pulsau tot felul de idei sinistre. Se vedea un simplu profesoraș de țară încercând să-i învețe pe niște mucoși tainele matematicii. Era convins că dacă m-ar fi avut pe mine i s-ar fi deschis alte porți, puteam trage ceva sfori, aș fi recurs la toate cunoștințele pentru a-l ajuta să ajungă cel puțin profesor la un liceu mai acătărea. I-am transmis speranța că totul va fi bine dacă mă va purta în permanență în minte, să se roage pentru sufletul meu și să-mi urmeze puținele sfaturi pe care i le-am dat. Brusc, mi-a răspuns, nu-i auzeam vocea, însă suflul cuvintelor lui îmi ataca din toate părțile noua entitate sau, mai bine zis, noua formă de-a ființa, numai că acum… nemărginire, eter…

Da, existam, eram o entitate, eram un halou curcubeic pluridimensional, imperceptibil pentru ochiul omului neinițiat, dar care avea forța de-a absorbi orice adiere de gând și chiar sentimentele celor apropiați. Ah, aici e fericire cu carul! “Tată, iartă-mă, te-am supărat în nenumărate rânduri, ai fost bun cu mine, te voi iubi în permanență, nimeni nu te va putea scoate din sufletul meu!” Impulsurile pe care le primeam mă panicau într-un hal fără de hal, aproape că-mi descompuneau masa fotonică. Erau gândurile lui Cristi lovindu-mă din toate părțile. “Ce-ai pățit, ai început să vorbești singur?” îl întrebă Andrei printre sughițuri. “Nu, vorbesc cu tata, vrea să mă liniștească, hai să ne rugăm pentru sufletul lui!” Amândoi s-au așezat în genunchi spunând “Tatăl nostru” și “Crezul”, imaginea mă acoperea ca un lințoliu umed; cred că sentimentul fericirii l-am păstrat și-n această lume, era reconfortant. Era asemenea unei ploi călduțe de vară ce-ți mângâie ființa atinsă de arșiță. Odată ce pot prinde comparații din lumea vie înseamnă că nu sunt întru totul rupt de ea. Mi-au aprins și câte o lumânare.

Soția mea era încă buimacă, mintea-i era răvășită rău de tot, era copleșită de durere, dar, în același timp, gândurile îi zburau și spre ceea ce avea de făcut în următoarele zile. Își schiță un mic scenariu privind înmormântarea mea. Am fost tentat să-i insinuez o stare de liniște, dar m-am abținut, lucrurile trebuiau să-și urmeze cursul normal, dacă interveneam aș fi putut să-i fac și mai mult rău, s-o detensionez pe moment, după care sufletul să acumuleze și mai multă durere, iar într-o bună zi s-o ia razna. E mai bine așa! După ce s-a schimbat de hainele de serviciu îmbrăcându-se într-un costumaș negru, destul de elegant, pesemne îl cumpărase când aflase că am cancer, i-a rugat și pe cei doi copii să procedeze la fel. Cristi era încă dezorientat, nu-și putea aduna gândurile, se blocase pe un scaun, iar vorbele maică-sii îi zburau pe lângă urechi. Andrei îl zgâlțâi repetându-i cele spuse de mama lor. Bietul copil făcu ochii mari și-și privi fratele cu un amestec de teamă și durere. Avea privirea pierdută, fără căutare, era rupt de realitate.

Masa mea fotonică se cutremură. Spre a evita o intervenție inoportună, m-am retras cât mai aproape de cadavrul meu. Eram încă atras de el ca de un magnet, exista un cordon luminos care ne ținea aproape, cred că până la înălțare există un fel de parteneriat destinal, nu puteam să-l las chiar așa în bătaia muștelor. Dar nici nu-l puteam apăra de plăcerile lor instinctive. Era în descompunere avansată, deja măruntaiele fierbeau, în burta mea era o forfotă de nedescris chiar dacă temperatura camerei era destul de scăzută. Așteptam să sosească individul care să mă spele și să mă bărbierească, fusese trimis de către un medic de vreo jumătate de oră, dar neghiobul se oprise cu un alt bețivan ce supraveghea centrala termică, făcându-și curaj cu un șnaps. Dobitocii sorbeau pe rând dintr-o sticlă de jumătate de vodcă ordinară. “Mă duc să-l pregătesc pe unul în drumul către iad, să-l ferchezuiesc, să-i fac șmotrul, dar nu mă apropii dă el până nu vine familia să-mi strecoare ceva gologani.” Nu m-au surprins în niciun fel spusele lui, gândurile îi erau chiar mai defăimătoare la adresa mea, mă înțepa cu fel de fel de injurii obscene. Pesemne îi dădusem de lucru și el avea de dus la bun sfârșit o mică afacere, avea de tăiat o mașină de lemne la un vecin, pentru care ar fi primit o sumă frumușică. Așa că se aștepta ca nevastă-mea să‑l recompenseze cu ceva mai mult mălai. Celălalt părea să aibă un oarecare bun‑simț, îl încerca și un fel de milă: “Bă, tu nu știi, despre morți numai dă bine, nu fă păcate, cândva vei da și tu socoteală. Să știi dă la mine, Dumnezeu vede tot, unde mai pui că acum și dracul se boldește la noi”. După trei înghițituri ochii au început să-i clipească cu intermitență precum semafoarele defecte, se îmbujorase la față, îl apucă și sughițul. “Amicul meu” o și tăiase când își văzu prietenul de pahar la ananghie, îi era teamă să nu fie luat la întrebări dacă acesta ar fi dat ortul popii. După câțiva pași s-a întors, uitase plasa de plastic în care avea trusa de bărbierit și câteva fâșii dintr-un cearșaf uzat, îi erau necesare la șters pe mâini după hăcuire. Îl rugă pe partener, care între timp își revenise, să-i mai lase o înghițitură pentru când va termina treaba: “Auzi băi, să-mi păstrezi un strop, să nu-mi borăsc mațele, cred că l-au năpădit lighioanele, a zăcut câteva luni pă la canceroși”. Nu primi niciun răspuns și plecă cam abătut. În fața ușii era așteptat de-ai mei, însoțiți de asistenta-șefă de pe secția de ORL. Andrei avea pachetul cu îmbrăcăminte. Cristi izbucni într-un plâns cu sughițuri când îl văzu pe individ. Simți cum mecla de casap a celui din fața lui i se întipărește direct pe creier urzicându-i tot trupul.

– Dă îndată îl dau gata, îl fac freș, nu durează mai mult dă jumătate de oră. E pipernicit, nenorocitul!

Individul nu avu nici cea mai mică emoție în voce, asistenta îl aprobă din cap, după care se întoarse spre nevastă-mea rugând-o să mai aibă un pic de răbdare și să-și liniștească pruncii. Fără a spune ceva, Gabi și cei doi copii s-au așezat pe banca din apropierea casei mortuare.

Fragment din romanul cu același titlu în curs de apariție la Editura Paralela 45, colecția Biblioteca românească