Moartea la Deptford/ de Anthony Burgess

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917-22 noiembrie 1993) continuă să incite și să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător și critic, viața și arta sa țin amândouă de paradox. Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University și a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulți ani, mai întâi în Anglia și apoi în Malaysia și Brunei. Și-a dedicat viața scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier și i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) și Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greșit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor. Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) și Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shake­speare’s Love Life, 1964; Humanitas Fiction, 2015); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby’s End (1974); Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby’s Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); Moartea la Deptford (A Dead Man in Deptford, 1993). Fără să fie și romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult, despre violența dusă la paroxism, consecințele reprimării tuturor instinctelor agresive și anularea posibilității de a alege. Pe lângă cele peste 30 de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii și un libret de operă.

Moartea la Deptford, ultimul roman al lui Burgess, o biografie romanescă, dar neromanțată a lui Christopher Marlowe, va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, traducerea în limba română fiind semnată de George Volcenaov.

Pe Kit l-am întâlnit întâia oară la teatrul lui Burbage, numai bine numit The Theatre, unde o interpretam pe Bel-Imperia din Tragedia spaniolă. Ședea pe un taburet de pe scenă, lângă Watson, impresionat de jocul lui Ned Alleyn (Edward – Ned Alleyn, 1566-1626, a fost unul dintre marii actori ai epocii elisabetane. A fost ginerele lui Philip Henslowe – proprietarul teatrului The Rose – și  membru al trupei Oamenii Lordului Amiral până în anul 1598, când s-a retras din activitate), cel cu un an mai tânăr decât el, care îl întrupa, însă, pe bătrânul Hieronimo, Mareșalul Spaniei, cu glasul lui tremurător:

Ce zbierete mă smulg din așternut,

                   De-mi sare inima din piept de spaimă,

                   Ea, care nu se teme de primejdii?

                   Dar ce omor hidos mi-e dat să văd?

                   Un spânzurat, iar asasinii-au șters-o!

                   În chioșcul meu, să dea pe mine vina!

                   Eu l-am făcut pentru desfăt, nu moarte.

                   Aceste straie le-am văzut adesea.

                   Vai, e Horațio, scumpul meu fecior,

                   Ba nu, e cel cândva al meu fecior.

(Fragment din Tragedia spaniolă, II, 5 (1587) de Thomas Kyd, 1558-1594, care i-a servit lui Shakespeare drept model pentru Hamlet. În 1602 a apărut o ediție la care Shakespeare a contribuit cu 302 versuri)

– N-ar vorbi așa, își dădu cu părerea Kit.

Asta se întâmpla, de-acum, în cabina actorilor. Îmi scoteam peruca și îmi ștergeam fardul de pe chipul meu de băiat bucălat, dându-mi jos și corsetul și crinolina. Kit îmi zări o clipită goliciunea băiețească și păru să se îmbujoreze. În cabina actorilor, încinsă de soarele după-amiezii, erau o droaie de actori, Dawson, Hawkes, Crampson, Digges, Birkin, Timmes și toți ceilalți, transformați din mari nobili portughezi și spanioli în bărbați și băieți de rând, care-și blestemau setea, se înghionteau zdravăn, reproșându-și unii altora c-au ratat câte o intrare, că și-au spus replicile prea lent, c-au avut bâlbe sau lapsusuri de moment, corijate de Haddock, suflerul. Tom Kyd, autorul piesei, de față și el, un omuleț timid, cu picioarele crăcănate, nu era sfios când era vorba să-și apere opera.

– Mintea tulburată, spuse el, adesea poate recurge la un fel de logică ce ni se pare nebunească, absurdă, dar absurdul poate fi o fațetă a tragicului. Seneca știa asta. Și eu știu asta. Ești unul dintre țângăii universitari care cred că se pricep mai bine.

– La Cambridge l-am studiat pe Seneca. Oi fi eu țângău, dar am tot dreptul să mă iau de acel cândva al meu.

– Cândva e foarte bun, interveni Ned Alleyn. E învechit, dar la fel e și vorbitorul. Nu-i nimic rău în cândva ăla.

– Mă dau bătut, spuse Kit. M-a impresionat. Mi s-a zbârlit părul. Am asudat. A fost aproape incredibil.

Iar Ned Alleyn, ștergându-și de pe chipul tineresc și inexpresiv ridurile vopsite, surâse afectat, o făptură egală cu zero, fără trăsături aparte, condiție a artei sale, un recipient gol ce urmează să fie umplut cu plăsmuiri poetice; când își scotea coturnii de tragedian, ca să zic așa, devenea o nulitate care, totuși, emana o dogoare aparte. Spuse cu un glas cântat, în timp ce se ștergea:

– Îți ia timp să-nveți meșteșugul ăsta.

Voia să spună că e în branșă de cinci-șase ani, începându-și cariera, asemenea mie, ca ucenic al trupei. Părea să fi trecut de-atunci mult, da, mult timp. După care adăugă:

– O să mergem să bem.

Pe urmă își făcu apariția Smigg, casierul, bălăbănindu-și punga cu bani, așa că Alleyn îl întrebă ce încasări avem.

– Două lire, treișpe șilingi și ceva firfirici.

– Suntem ruinați, spuse James Burbage, proprietarul lui The Theatre și al lui The Curtain, al cărui băiat, Richard, își avea și el ambițiile lui, cea dintâi fiind aceea de a nu ajunge un actor de teapa lui Ned Alleyn, care gesticulează tot timpul.

Dick Burbage, care pe scenă cărase o suliță, spuse:

– Ruina n-o să ni se tragă de la încasările slabe. Ni se va închide teatrul. Iar a venit un ofițer de-al Lordului Primar, sperând că doar-doar se pornește o nouă zaveră a ucenicilor.

– Azi au fost potoliți. Oamenii Primarului ar putea să nu-și bage nasul unde nu le fierbe oala.

– Sunt ucenicii Londrei, se aplică legile Londrei, comentă Dick Burbage clătinând din cap. E o afacere șubredă.

Patronul cârciumii Unicornul, de pe Bishopsgate Street, era fratele mai mare al lui Alleyn, Jack. Kit și Watson, Alleyn, Kyd și cu mine ne-am îndreptat într-acolo, pe caldarâmul acoperit de mâzgă. Eram tânăr, dar, fiind orfan de mamă și tată, eram protejatul lui Ned Alleyn și locuiam la el; el era încă burlac, însă lucrurile aveau să se schimbe. Pe stradă ne-am întâlnit cu Philip Henslowe, care ne-a zis bine că vă văd, aș avea o vorbă. Alleyn dădu din cap aprobator. Era vorba despre fiica vitregă a lui Henslowe, Joan Woodward, o fetișcană cu un pic mai mare decât mine, despre care se spunea că l-ar interesa pe Alleyn.

În odaia mare de la Unicornul era o adunătură de cheflii care veniseră de la The Theatre și câțiva îl întâmpinară pe Alleyn, ca de obicei, cu Ce zbierete mă smulg, care devenise un vers emblematic al acelor vremuri. Le făcu semn cu mâna, zâmbi ca din slavă și ne conduse într-o odaie dosnică, într-un separeu. Parcă în compensație pentru frate-său, Jack Alleyn avea o figură greu de uitat, cu o barbă neagră, lungă, sprâncene stufoase, aprige, un ochi aprig, doar unul, celălalt fiindu-i închis, orb, și niște obraji rumeni, de om care știe ce să ducă la mustață. El însuși îmi aduse mie berea slabă, iar celorlalți o bere nu chiar atât de răsuflată, mai puțin lui Watson, care ceru o ulcică cu vin de Jerez. Henslowe puse banii pe tăblia coșcovită și zgâriată a mesei, spunând:

– Bani munciți cu sudoarea șalelor.

Era un individ cam din topor și aluzia era la unul dintre bordelurile lui. Avea și alte interese și acum îl abordă pe unul dintre acestea, spunând:

– Situația e destul de bine cunoscută. James Burbage e terminat. A ajuns la sapă de lemn, trist de tot, dar nu-i de mirare. Erau prea mulți bani de-ai lui Jack Brayne în afacerea lui. Băcăniile merg bine, dar praful se alege de atelierele lui din Whitechapel, alea de făcut săpun, în curând n-or să mai fie. Știți și voi cât de solidă e investiția lui. Susține că teatrul e, de drept, al lui. Ei bine, după cum știți, Brayne e fratele nevestei lui Burbage, așa că o să asistăm la ceea se cheamă o ciondăneală în familie. N-aveți nici un viitor acolo. Văd că, de necaz, te tragi de barbă, domnule Watson. E o chestiune care-l privește pe avocatul lui Burbage, nu, pe Hugh Swift, cu a cărui soră vrei să te însori, nu-i așa că m-am prins? Va trebui să ții cu unii sau cu alții și n-o să-ți convină, fiindcă-ți încasezi grosul banilor, pentru poantele tale, de pe la toate trupele de actori și ai vrea să rămâi neutral.

– Neutru, îl corectă Watson. Știi prea multe, Henslowe.

– Asta mi-e meseria. Mai am una, nouă, și-anume, de constructor al unui teatru. Dați-mi trei luni și-o să-i vedeți steagul fluturând în toamnă, la deschiderea parlamentului. Astea ale lui Burbage sunt prost amplasate. În câmp deschis, de zici că-i la țară, dar presărat cu căcat de câine și pisici moarte. Viitorul acestei afaceri e-n Bankside, printre ceilalți furnizori de distracții. Lângă țarcul cu tauri și arena pentru lupte cu urși și mai știți voi ce.

– Aha, făcu Alleyn, adică o să jucăm pe fundalul mugetelor și-al țipetelor, și-al extazului stârnit de moarte.

Mi-am dat seama că se referă la gemetele clienților sleiți de vlagă din bordelurile lui Henslowe.

– Păi, asta-i viața, bucuria. Am cumpărat niște acțiuni la o arenă pentru lupte cu urși și, la nici o sută de metri, o frumoasă grădină cu trandafiri. Acolo-s hotărât să construiesc ceea ce se va numi The Rose, un nume foarte potrivit. Iar tu, Ned, ai să mă ajuți la conturarea și proiectarea  lui.

– Așadar, urmează să-l părăsim pe bietul Burbage și să ne mutăm peste râu. Ce-o să se aleagă de amărâtul ăsta?

– Fiecare cu beleaua lui. Goliți cănile, să le umplem la loc. O să avem nevoie de piese, domnule Kyd. Cine-i aici (întrebă aplecându-se spre Kit), cu această cușmă de catifea fină, cu pană de fazan?

Ce-i drept, Kit nu avea ținuta unui student prăpădit, ci pe cea a unui gentilom londonez și mi-am închipuit că poartă niște haine mai vechi de-ale lui Watson.

– Cât înseamnă scrierea unei piese? se interesă Kit.

– Te referi la muncă sau la bani?

Moartea la Deptford, de Anthony Burgess, va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, traducerea în limba română fiind semnată de George Volcenaov