Moartea mea din flori/ de Cristian Popescu

Ea mă iubește. Și nu are decât o singură dorință: să mă vadă îngropat în Cișmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopățele și cu găletușă. Să mă îngroape de dimineața până seara, în fiecare zi. Ea știe că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cișmigiu. Numai de la atâta și atâta joacă ți se pot odihni bine păcatele. Și să mai vină și ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel de nisip.

Ea – moartea mea din flori.

Mereu a visat că fruntea ei ridată, lăbărțată va fi folosită drept cotor de piele la un exemplar de lux al ediției mele de postume. Toată viața m-a rugat să scriu un poem pornografic special pentru fruntea ei.
A ei – a morții mele din flori.

Bineînțeles că a rămas și gravidă cu mine. Și nu numai o dată – de nenumărate ori. Rămânea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plâng în ea toată noaptea.
În ea – moartea mea din flori.

În fiecare seară, dinăuntru, din pervazul oglinzii, fluieră îngeru’, languros, după ea. Că trece zi de zi pe strada asta a lui și-o știe și-o place.
Pe ea – moartea mea din flori.

Ea mă iubește. Și n-ar mai vrea decât ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriașă, să fie turnată în argint și folosită drept acoperiș pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta. Dar eu i-am spus că asta ar fi prea de tot, că nu se poate, că exagerează, că pur și simplu ne-am face de râs amândoi. Așa i-am spus.
Eu – viața ei grea, împuțită, din flori.