Moscova - Petuski

Venedikt Erofeev (1938-1990) este, poate, cel mai marginalizat scriitor rus din perioada sovietica, autor al unei singure opere de forta, “poemul” Moscova – Petuski (celelalte scrieri – doua piese de teatru, un eseu si un microcolaj, Leniniada mea – prezinta mai putin interes). Ca si un alt mare “poem” al literaturii ruse, Suflete moarte de Nikolai Gogol, Moscova – Petuski cuprinde relatarea unei calatorii, de data aceasta calatoria unui “bautor metafizic” pana la un orasel industrial din zona Moscovei, parcursa intr-o extraordinara stare de betie si lirism. O bataie de joc la adresa “angajamentului” omului sovietic in constructia socialismului. Asa cum socialismul nu ajunge nicaieri, nici eroul “poemului” nu ajunge la iubita si la copilul lui, pomenindu-se din nou in Moscova, unde este ucis de niste derbedei, intr-un stil aproape kafkian. Este o carte redusa ca dimensiuni, dar cutremuratoare si de un haz fabulos.

Avertismentul autorului

Prima editie a poemului Moscova – Petuski, fiind aparuta intr-un singur exemplar, s-a epuizat rapid. De atunci, am primit numeroase reprosuri pentru capitolul Secera si ciocanul – Karaciarovo, absolut nemeritate. In introducerea la prima editie, le preveneam pe toate domnisoarele ca peste capitolul Secera si Ciocanul – Karaciarovo trebuie sa sara fara sa-l citeasca, intrucat dupa propozitia “Si am baut imediat” urmeaza o pagina si jumatate de injuraturi porcoase, dupa cum in tot capitolul nu exista nici un cuvant decent, cu exceptia propozitiei “Si am baut imediat”. Prin acest avertisment de buna-credinta, am reusit performanta ca toti cititorii si mai ales domnisoarele sa se repeada din prima la capitolul Secera si Ciocanul – Karaciarovo, chiar fara sa parcurga capitolele precedente si chiar fara sa citeasca propozitia “Si am baut imediat”. Din aceasta cauza, am considerat necesar, la editia a doua, sa elimin toate mascarile. Asa va fi mai bine, pentru ca, in primul rand, voi fi citit de la un capat la altul, iar in al doilea rand, nimeni nu va fi ofensat.

Moscova. In drum spre Gara Kursk

Toti spun: Kremlinul, Kremlinul. Pe toti i-am auzit vorbind despre el, dar eu nu l-am vazut niciodata. De-atatea ori (de-o mie de ori), beat sau mahmur, am strabatut Moscova de la nord la sud, de la vest la est, de la un capat la altul si la nimereala – dar niciodata n-am vazut Kremlinul.

Ieri iarasi nu l-am vazut – si doar toata seara m-am invartit imprejurul locurilor acelora si nu ca as fi fost foarte beat: de indata ce iesisem in Savelevski, bausem pentru inceput un pahar de zubrywka, pentru ca stiu din experienta ca, in calitate de decoct matinal, oamenii n-au inventat nimic mai bun.

Asa. Un pahar de zubrywka. Iar apoi, pe Kaliaevskaia, alt pahar, numai ca nu de zubrywka, ci de vodca cu coriandru. Un cunoscut de-al meu spunea ca vodca cu coriandru actioneaza in mod antiuman asupra omului, adica, intarindu-i toate membrele, ii slabeste sufletul. La mine, cine stie de ce, efectul a fost invers, adica sufletul mi s-a intarit in gradul cel mai inalt, iar membrele mi-au slabit, dar sunt de acord ca si asta-i ceva antiuman. De aceea, tot acolo, pe Kaliaevskaia, am mai bagat in mine doua halbe de bere jiguliovskoe si am baut alb-de-desert din gatlejul sticlei.

Desigur, o sa ma intrebati: dar mai pe urma, Venicika, mai pe urma ce ai baut? La drept vorbind, nici eu nu mai stiu bine ce am baut. Imi aduc aminte – asta mi-o aduc limpede aminte – ca pe strada Cehov au baut doua pahare de vanatoreasca. Doar nu puteam sa traversez Sadovoe Kolto fara sa beau nimic, nu? Nu puteam. Inseamna ca am mai baut ceva.

Iar pe urma m-am dus in centru, pentru ca intotdeauna mi se intampla asa: cand caut Kremlinul, ajung negresit la Gara Kursk, nu in centru. La drept vorbind, chiar trebuia sa merg la Gara Kursk, si totusi m-am dus in centru ca sa vad Kremlinul macar o data in viata: oricum, mi-am zis, n-o sa vad nici un Kremlin si am sa ma pomenesc de-a dreptul la Gara Kursk.

Acum, aproape ca imi vine sa plang de ciuda. Nu pentru ca, desigur, ieri n-am ajuns la Gara Kursk (asta-i un fleac: n-am ajuns ieri, am sa ajung azi) si, fireste, nu pentru ca m-am trezit dimineata intr-o casa a scarilor necunoscuta (imi dau seama ca m-am asezat ieri pe o treapta dintr-o casa a scarilor, treapta a patruzecea, numarand de jos, am strans valijoara la piept si am adormit). Nu, nu de asta mi-e ciuda. Uite de ce mi-e ciuda: mai adineauri am socotit ca de pe strada Cehov si pana la casa scarii am mai baut de sase ruble – dar ce si unde am baut? Si in care succesiune? Am turnat in mine spre binele sau spre raul meu? Nimeni nu stie si de-acum niciodata n-o sa mai afle. Doar nici pana acum nu stim daca tarul Boris l-a omorat pe tareviciul Dmitri sau invers1.

Ce-i cu casa asta a scarilor? Nici acum n-am habar; dar asa se cuvine. Uite-asa. Totul pe lume trebuie sa se produca lent si eronat, pentru ca omul sa nu se infumureze, pentru ca omul sa fie trist si buimac.

Am iesit la aer cand se luminase de ziua. Stiu toti – toti cei care, buimaci, au nimerit intr-o casa a scarilor si au iesit in zori de acolo -, toti stiu ce greutate am purtat eu in inima pe aceste patruzeci de trepte ale unei case a scarilor dintr-un bloc strain si ce povara am scos la aer.

Nu-i nimic, nu-i nimic, mi-am zis, nu-i nimic. Uite o farmacie, o vezi? Si uite-l pe poponarul acela in geaca maro, care razaluieste trotuarul. Asta o vezi si tu. Asa, calmeaza-te. Totul merge cum se cuvine. Daca vrei s-o iei la stanga, Venicika, du-te la stanga, eu nu te silesc si nu-ti impun nimic. Daca vrei la dreapta, du-te la dreapta.

Am pornit spre dreapta, clatinandu-ma putintel din cauza frigului si a necazului, da, din cauza frigului si a necazului. O, povara asta matinala din inima! O, iluzie a dezastrului! O, neputinta de a indrepta ceva! Ce-i mai mult in ea, in povara asta, careia inca nimeni nu i-a dat un nume? Ce-i mai mult in ea: paralizie, sau greata? Epuizare a nervilor, sau dor de moarte undeva aproape de inima? Si daca astea-s in parti egale, totusi ce-i mai mult in toate: tetanos sau febra?

Nu-i nimic, nu-i nimic, mi-am zis, infasoara-te in haina, ca sa te aperi de vant, si du-te incetisor. Si rasufla uite-asa, rar, rar. Rasufla, ca sa nu te loveasca peste genunchi picioarele trecatorilor. Si du-te undeva, dar du-te. Oriunde. Chiar daca mergi la stanga, nimeresti la Gara Kursk; daca mergi inainte, dai tot de Gara Kursk. De aceea mergi la dreapta, ca sa nimeresti acolo cu siguranta2.

O, desertaciune! O, efemeritate! O, intervalul cel mai neputincios si mai infam din viata poporului meu, rastimpul dintre rasaritul soarelui si deschiderea magazinelor! Cati peri albi de prisos ne-a scos noua, satenilor fara adapost si tristi. Du-te, Venicika, du-te.

Moscova. Piata Garii Kursk

Uite, am stiut eu ce spun: daca mergi la dreapta, nimeresti neaparat la Gara Kursk. Ti-a fost urat pe aceste stradute, Venicika, ai vrut aglomeratie, na-ti aglomeratie…

– Dar lasa-ma-n pace, m-am eschivat singur de mine, parca de aglomeratia ta am eu nevoie? Parca de oamenii tai am eu nevoie? Pana si Mantuitorul, chiar Mamei Sale bune, i-a spus: “Ce am eu cu Tine?”. Cu atat mai mult eu – ce am eu cu oamenii astia grabiti si nesuferiti?

Mai bine ma sprijin de coloana si inchid ochii, ca sa nu-mi mai fie asa de greata.

– Fireste, Venicika, fireste, canta cineva de sus, lin-lin, mangaietor-mangaietor, ia si inchide ochii, sa nu-ti fie greata.

O! Ii recunosc! Ii recunosc! Iar sunt ei!

– Ingeri ai Domnului! Tot voi sunteti?

– Fireste ca tot noi, spusera ei, foarte mangaios din nou.

– Stiti ceva, ingerilor? intrebai eu tot incet-incet.

– Ce? imi raspunsera ingerii.

– Mi-e greu…

– Da, stim ca ti-e greu, cantara ingerii. Dar umbla, umbla, iti va fi mai usor. Iar peste o jumatate de ora se deschide magazinul: ce-i drept, vodca se da acolo de la noua, dar vinisor rosu au sa-ti dea de indata…

– Rosior?

– Rosior, repetara taraganat ingerii Domnului.

– Rece?

– Rece, fireste…

O, ce tare m-am emotionat!

– Voi ziceti: umbla, umbla, ai sa te simti mai bine. Pai nici sa umblu nu-mi vine. stiti si voi ce inseamna sa umbli in situatia mea!…

Auzind asta, ingerii au tacut. Apoi au inceput din nou sa cante:

– Ia asculta: du-te-n restaurantul garii. Acolo ieri s-a adus Xerex. Doar n-au putut sa bea intr-o seara tot Xerex-ul!…

– Da, da, da. Ma duc acum si aflu. Va multumesc, ingerilor…

Iar ei mi-au cantat incet-incetisor:

– Sa fii sanatos, Venea…

Iar apoi, uite-asa, mangaios-mangaios:

– N-ai pentru ce…

Ce draguti sunt!… Dar… Daca-i de dus, apoi sa ma duc. Si ce bine-i ca ieri am cumparat dulciuri – doar n-aveam sa ma duc la Petuski fara dulciuri. La Petuski fara dulciuri nu se poate nicidecum. Ingerii mi-au adus aminte de dulciuri, fiindca cei pentru care le-am cumparat seamana si ei a ingeri. Bine ca le-am cumparat… Dar cand le-ai cumparat ieri? Aminteste-ti… Umbla si aminteste-ti…

Am pornit de-a latul pietei – mai bine zis n-am pornit, ci m-am impleticit. De doua sau de trei ori m-am oprit si am incremenit in loc, ca sa-mi domolesc senzatia de lesin. Caci omul nu are numai latura fizica, o are si pe cea spirituala si, pe deasupra, mai are o latura mistica, supraspirituala. Asa deci, ma asteptam clipa de clipa sa ma apuce greata in mijlocul pietei din toate cele trei laturile. Si iar ma opream si incremeneam.

– Deci cand ai cumparat ieri dulciurile? Dupa vodca vanatoreasca? Nu. Dupa vanatoreasca n-aveam chef de dulciuri. Intre primul si al doilea pahar de vanatoreasca? Tot nu. Intre ele a fost o pauza de treizeci de secunde si eu nu-s supraom ca sa apuc sa fac ceva in treizeci de secunde. De fapt, un supraom s-ar fi prabusit dupa primul pahar de vanatoreasca, nemaiizbutind sa-l goleasca pe al doilea… Atunci cand? Doamne milostive, cate taine sunt pe lume! Un val impenetrabil de taine! Inainte de vodca cu coriandru, sau intre bere si alb-de-desert?

Moscova. Restaurantul Garii Kursk

Nu, numai nu intre bere si alb-de-desert, intre ele, categoric, n-a fost nici o pauza. Insa inainte de vodca cu coriandru – se prea poate. Lucrurile stau cel mai probabil asa: alunele le-am cumparat inainte de vodca cu coriandru, iar bomboanele, dupa aceea. Sau, poate, invers: dupa ce am dat de dusca vodca cu coriandru, eu…

– Bauturi alcoolice nu avem, spuse batausul de la intrare. Si se uita la mine ca la o pasaruica moarta sau ca la o murdara floricica de piciorul-cocosului.

– Bauturi alcoolice nu avem!

Eu, cu toate ca m-am chircit de-a binelea de disperare, am fost in stare sa ingaim ca am venit pentru cu totul altceva. Parca putine motive as avea sa vin? Poate ca expresul meu de Perm, cine stie din ce cauza, nu vrea sa mearga la Perm si eu am venit aici uite cu ce intentie: sa mananc boeuf Stroganov si sa-l ascult pe Ivan Kozlovski3 sau ceva din “Barbierul”.

Totusi, valijoara am luat-o cu mine si, ca mai inainte in casa scarilor, am strans-o la piept, asteptand sa mi se ia comanda.

Nu au nici o bautura alcoolica! Imparateasa a cerurilor! Pai, daca-i sa le dau crezare ingerilor, aici este Xerex intotdeauna. Iar acum – numai muzica, o muzica cu niste modulatii cainesti. Intr-adevar, cel care canta e Ivan Kozlovski, l-am recunoscut de indata, nu exista nimic mai parsiv decat vocea asta. Toate vocile tuturor cantaretilor sunt la fel de parsive, dar fiecare o are parsiva in felul lui4. De aceea ii deosebesc usor dupa auz… Da, sigur, e Ivan Kozlovski… “O-o-o, cupa a stramo-o-o-osilor… O-o-o, lasa-ma sa te privesc la lumina noptilor cu ste-e-le”. Da, sigur e Ivan Kozlovski: “O-o-o, de ce m-ai fermeca-a-a-at… Nu ma respi-i-i-inge…”.

– Doriti sa comandati ceva?

– Aveti numai muzica?

– De ce “numai muzica”? Avem boeuf Stroganov, prajituri, uger…

Iar incepuse sa-mi dea tarcoale greata.

– Dar Xerex aveti?

– Xerex nu avem.

– Interesant. Uger este, iar Xerex nu-i!

– Foa-a-arte interesant. Da. Xerex nu avem. Iar uger avem.

Si ma parasi. Ca sa nu ma mai chinuiasca greata, m-am apucat sa studiez lustra de deasupra capului…

Frumoasa lustra. Dar prea grea. Daca se desprinde acum si-i cade cuiva in cap – o sa-l doara grozav de tare… Ba nu, pesemne ca nici n-are sa-l doara: in timp ce lustra se desprinde si zboara, tu, fara sa banuiesti nimic, bei, de pilda, Xerex. Si cand te-a lovit, nu mai esti printre cei vii. Greoi gand… stai si, de sus, iti cade lustra-n cap. Un gand foarte greoi…

Ba nu, de ce sa fie greoi?… Daca, sa zicem, bei Xerex, nu-i greoi deloc… Insa daca stai asa, dupa o betie, daca inca n-ai apucat sa te dregi si nu ti se da Xerex, uite, atunci e greu… Un gand foarte apasator. Un gand pe care nu oricine il poate duce, mai ales dupa o betie.

Tu ai accepta daca ti s-ar face urmatoarea oferta: iti aducem, chipurile, 800 de grame de Xerex, dar dezlegam lustra de deasupra capului tau si…

– Ei, v-ati gandit? Luati ceva?

– Xerex, va rog, 800 de grame.

– Vad ca esti grozav! Ti-am spus ruseste ca n-avem Xerex!

– Bine… O sa astept… Pana cand o sa aveti…

– Asteapta, asteapta… N-ai sa stai degeaba!… Ai sa vezi tu indata Xerex!

Si iar m-a lasat singur. M-am uitat cu dezgust in urma femeii. Mai ales la ciorapii albi, fara nici o cusatura; cusatura m-ar fi imblanzit, poate ca mi-ar fi descarcat sufletul si constiinta…

De ce-s cu totii atat de grosolani? Si sunt grosolani, subliniat grosolani, chiar in clipele cand n-au voie sa fie grosolani, cand omul, dupa betie, are toti nervii revarsati, cand e descurajat si bland! De ce asa? O, daca intreaga lume, daca fiecare din lumea asta ar fi acum linistit si temator, cum sunt eu acum, daca ar fi nesigur de sine si s-ar indoi de temeinicia locului sau sub soare – ce bine ar fi! N-ar mai exista nici entuziasti, nici fapte eroice, nici obsesii! Toti ar fi descurajati. As accepta sa traiesc pe Pamant si o vesnicie, daca mai inainte mi s-ar arata un ungher unde nu intotdeauna este loc pentru faptele eroice. “Descurajarea generala” – uite unde-i salvarea de toate nenorocirile, iata panaceul, iata predicatul marii desavarsiri! Si in ce priveste structura activa a firii…

– Cine vrea Xerex aici?

Deasupra mea stateau aplecati doua femei si un barbat, tustrei in alb. Mi-am ridicat ochii la ei – pesemne ca in ochii mei era multa infamie si tulbureala; asta am inteles-o dupa mutrele, dupa ochii lor, pentru ca in ochii lor se reflectasera tulbureala si infamia asta… M-am facut mic si mi-am pierdut sufletul.

– Pai eu… Nu cer mai nimic. Bine, daca nu-i Xerex, am sa astept, asa…

– Cum, adica, “asa”?… Ce aveti de “asteptat”?!

– Pai aproape nimic… Pur si simplu merg la Petuski, la fata pe care o iubesc (ha-ha-ha! “la fata pe care o iubesc”!), uite, am cumparat niste dulciuri…

Ei, calaii, asteptau sa vada ce mai spun.

– Pai eu… Vin din Siberia, sunt orfan… Si, pur si simplu, ca sa nu-mi mai fie asa de greata… Vreau niste Xerex.

Nu trebuia, nu trebuia sa le spun iar de Xerex! Asta i-a facut sa explodeze. Toti trei m-au luat de subsuori – o, durerea unei asemenea rusini! -, m-au tarat prin toata sala si m-au imbrancit la aer. Mi-au aruncat din urma si valijoara cu dulciuri.

Iar sunt la aer. O, desertaciune! O, ranjet de fiara al existentei!

Moscova. Spre tren prin magazin

Ce a fost mai pe urma, de la restaurant pana la magazin si de la magazin pana la tren, limba omeneasca nu este in stare sa exprime. Nici eu n-am sa ma apuc. Si daca de asta s-ar apuca ingerii, n-ar face altceva decat sa izbucneasca in plans si n-ar fi in stare sa spuna nimic din cauza lacrimilor.

Hai mai bine sa facem asa: sa pastram un moment de reculegere pentru aceste doua ore mortale. Tine minte, Venicika, aceste doua ore. In zilele cele mai solemne, in zilele cele mai stralucitoare ale vietii tale, aminteste-ti de ele. In momentele de fericire si incantare, nu le uita. Asa ceva nu trebuie sa se mai repete. Ma adresez tuturor rudelor si prietenilor, tuturor oamenilor, a caror inima este deschisa pentru poezie si compasiune: “Lasati-va ocupatiile. Opriti-va impreuna cu mine si haideti sa cinstim cu un moment de reculegere ceea ce e inexprimabil. Daca aveti la indemana un claxon harbuit, apasati pe claxonul acela”.

Asa. M-am oprit si eu. Exact de un minut, privind tulbure spre orologiul garii, stau ca un stalp in mijlocul pietei Garii Kursk. Parul meu ba flutura in vant, ba mi se face maciuca, ba din nou flutura. Taxiurile ma invaluie din toate partile. La fel si oamenii, care ma privesc ciudat, gandindu-se pesemne: oare sa-l sculptam asa, sa le fie de invatatura popoarelor antice, sau sa nu-l sculptam?

Si aceasta liniste o strica doar o voce feminina, ragusita, de bas, care se revarsa de nicaieri: “Atentie! La ora 8 si 16 minute, de la linia a patra, pleaca trenul cu destinatia Petuski. Opriri: Secera si Ciocanul, Ciuhlinka, Reutovo, Jeleznodorojnaia. In continuare, in toate statiile, exceptand Esino”.

Iar eu stau tot in loc.

“Repetam! La ora 8 si 16 minute, de la linia a patra, pleaca trenul cu destinatia Petuski. Opriri: Secera si Ciocanul, Ciuhlinka, Reutovo, Jeleznodorojnaia. In continuare, in toate statiile, exceptand Esino”.

Asta-i tot. Minutul s-a scurs. Acum voi toti, desigur, va veti repezi la mine cu intrebari: “Nu-i asa ca vii de la magazin, Venicika?”.

– Da, va raspund, de la magazin, si imi vad de drum, mergand in directia peronului cu capul aplecat spre stanga.

– Acum valijoara ti-e grea? Da? Si in inima iti canta un fluier? Asa-i?

– Oho, asta depinde de cum o spui! zic eu, inclinandu-mi capul spre dreapta. Valijoara e intr-adevar foarte grea. Cat despre fluier, e prea devreme sa vorbim…

– Totusi, Venicika, ce ai cumparat? Ne intereseaza grozav!

– Pai inteleg si eu ca va intereseaza. Acusi-acusi va fac lista: in primul rand, doua sticle de kubanskaia de cate doua ruble si saizeci si doua de copeici fiecare, in total cinci si douazeci si patru. Pe urma: doua sferturi de russkaia de cate o rubla si saizeci si patru de copeici, in total cinci douazeci si patru, plus trei douazeci si opt. Opt ruble si cincizeci si doua de copeici. Si inca un vin rosu. Acusi mi-aduc aminte. Da, un vin roz, alcoolizat, de o rubla si treizeci si sapte.

– Asa, asa, asa, ziceti voi, dar totalul general? Ca doar e grozav de interesant…

– Va spun acusi totalul general….

– Totalul general e de zece ruble optzeci si noua de copeici, spun eu, pasind pe peron, dar asta nu-i deloc totalul general. Ca am mai cumparat si doua sandvisuri, ca sa nu borasc.

– Venicika, ai vrut sa spui: “Ca sa nu mi se faca greata”?

– Nu, ce am spus – am spus. Prima doza n-o pot ingurgita fara gustare, fiindca as putea sa borasc. Insa pe-a doua si pe-a treia pot sa le iau pe uscat, pentru ca s-ar putea sa mi se faca greata, dar nu mai borasc pentru nimic in lume. Si tot asa pana la a noua. La a noua, iar e bun un sandvis.

– De ce? Iar ti se face greata?

– Ba nu, greata nu mi se mai face deloc, dar de borat borasc.

Voi toti, desigur, clatinati din cap. Chiar vad de aici, de pe peronul ud, cum voi toti, cei care sunteti raspanditi pe pamantul meu, clatinati din cap si va apucati sa ma ironizati:

– Cata complexitate, cata finete, Venicika!

– Ba bine ca nu!

– Cata precizie a gandirii! Si asta-i tot? Si asta-i tot ce-ti trebuie ca sa fii fericit? Nimic altceva?

– Cum, adica, nimic altceva? spun eu, urcand in vagon. Daca as fi avut mai multi bani, as mai fi luat niste bere si doua sticle de vin de Porto, dar…

Aici, de-acum, va apucati cu totii sa gemeti.

– O-o-o-o, Venicika! O-o-o, ce primitivism!

Ei bine, si ce-i cu asta! N-are decat sa fie primitivism, zic. Si cu asta pun capat discutiei noastre. “Sa fie primitivism!”, dar la intrebarile voastre nu mai raspund. Mai bine ma asez, strang valijoara la piept si ma uit pe fereastra. Uite-asa: “Sa fie primitivism!”.

Dar voi va tineti mereu de capul meu:

– Ce-i cu tine? Te-ai suparat?

– Ba nu, raspund.

– Nu te supara, iti vrem binele. Dar de ce, prostule, strangi mereu valijoara la piept? Pentru ca ai vodca in ea?

Aici, chiar ma supar foc: ce legatura are vodca?…

“Stimati pasageri, trenul nostru circula pana la statia Petuski. Opriri: Secera si Ciocanul, Ciuhlinka, Reutovo, Jeleznodorojnaia, in continuare, in toate statiile, exceptand Esino”.

Chiar asa, ce legatura are vodca? Vad ca nu puteti vorbi decat despre vodca. V-a casunat vodca asta! Pai, daca vreti, si la restaurant am strans-o la piept, si nu aveam inca vodca in ea. Si in casa scarilor, daca va mai amintiti, am strans-o la piept si n-aveam nici un strop de vodca in ea!… Dar, daca vreti sa stiti totul, am sa va povestesc, numai sa asteptati un pic. Ma dreg la Secera si Ciocanul si…

Moscova – Secera si Ciocanul

Si atunci va povestesc tot. Aveti rabdare. Ca doar eu rabd!

Fireste, toti cred ca-s om rau. Dimineata, dupa betie, si eu am aceeasi parere. Insa nu poti avea incredere in parerea unui om care n-a apucat sa se dreaga! In schimb seara ce abisuri sunt in mine, fireste, daca apuc sa ma intepenesc bine peste zi – ce de abisuri sunt in mine!

Dar fie. Fie, sunt un om rau. In general, bag si eu de seama: daca un om se simte mizerabil dimineata, iar seara e plin de planuri, de visari si de eforturi, e foarte rau omul acela. Daca dimineata ii e rau si seara ii e bine – asta-i semnul sigur ca omu-i rau. Insa daca lucrurile stau invers, daca dimineata omu-i vioi si plin tot de sperante si daca seara-l doboara epuizarea – e sigur ca omul acela-i un nemernic, un afacerist si un mediocru. Mi-e scarba de un asemenea om. Nu stiu cum vi se pare voua, dar mie mi-e scarba.

Desigur, sunt si din aceia carora le este la fel de bine si dimineata, si seara, care se bucura si de rasaritul, si de asfintitul Soarelui – dar astia-s niste ticalosi si mi-e si greata sa vorbesc despre ei. Iar daca vreunuia ii e la fel de rau si seara, si dimineata, despre acela nu mai am ce spune, doar ca-i un gunoi si-o scula bleaga. Fiindca la noi magazinele sunt deschise pana la noua, iar cel de pe Eliseevski chiar pana la unsprezece, iar tu, daca nu esti un gunoi, apuci intotdeauna sa te inalti spre seara pana undeva, pana la un abis mititel.

Prin urmare, ce am?

Am scos din geamantan ce aveam si am pipait totul: de la sandvis pana la roziul alcoolizat de o rubla si treizeci si sapte. Am pipait si deodata mi s-a urat si mi-a pierit cheful… Doamne, vezi si tu ce de bunatati. Dar oare am eu nevoie de ele? Oare dupa asa ceva tanjeste sufletul meu? Uite ce mi-au dat oamenii in schimbul lucrului dupa care tanjeste sufletul meu! Dar, daca mi-ar fi dat lucrul acela, as mai fi avut nevoie de toate astea? Uita-te si Tu, Doamne: roziu alcoolizat de o rubla si treizeci si sapte…

Si, invaluit cu totul in fulgere albastre, Dumnezeu mi-a raspuns:

– Dar de ce sfanta Tereza are nevoie de stigmate? Doar nici ea nu are nevoie. Dar si le doreste.

– Uite-asa! am raspuns eu plin de incantare. Uite, si eu imi doresc toate astea, dar n-am deloc nevoie de ele!

“Bine, daca-ti doresti, Venicika, atunci ia si bea”, m-am gandit eu incetisor, dar nu ma grabeam. O sa-mi mai spuna Dumnezeu ceva sau n-o sa-mi mai spuna?

Dumnezeu tacea.

Asa, bine. Am luat sfertul si m-am dus la capatul vagonului. Spiritul meu a lancezit in inchisoare patru ore si jumatate, acum am sa-i dau drumul sa se plimbe. Am un pahar, am un sandvis, ca sa nu mi se faca greata. Si am un suflet, deocamdata doar intredeschis pentru impresiile existentei. Imparte bucatele cu mine, Doamne!

Secera si Ciocanul – Karaciarovo

Si am baut imediat.

1* Trimitere la un episod din istoria Rusiei (sfarsitul secolului al XVI-lea – inceputul secolului al XVII-lea), din care este inspirat poemul dramatic Boris Godunov de Puskin; Dmitri, fiul cel mic al lui Ivan cel Groaznic (1530-1584), a murit la o varsta frageda; mai tarziu, poporul a inceput sa vorbeasca in taina ca Dmitri s-ar fi salvat; Boris Godunov (tarul de facto dupa moartea lui Ivan cel Groaznic) a incercat sa inabuse aceste zvonuri, dar zadarnic. Boris Godunov a murit in 1605, iar Moscova a fost ocupata de un uzurpator, care se dadea drept Dmitri, fiul “salvat” al lui Ivan cel Groaznic.

2* Parafraza a unei situatii din baladele istorice despre eroul popular Ilia Muromet. Aflat la raspantia a trei drumuri, eroul il alege pe cel mai rau si pana la urma se dovedeste ca alegerea sa este buna.

3* Ivan Kozlovski (1900-1993) – cantaret de opera; a interpretat, de asemenea, romante si cantece populare.

4* Parafraza a inceputului romanului Anna Karenina de Lev Tolstoi: “Toate familiile fericite seamana una cu alta, fiecare familie nefericita este nefericita in felul ei”.

* Fragment din romanul in curs de aparitie la Editura Cartier