Moștenirea/ de Christopher Paolini

Prin spărtură

Dragonul Saphira scoase un răget, iar soldații din fața ei în­cepură să tremure de frică.

– După mine! strigă Eragon. Înălță sabia Brisingr deasupra capului, ținând‑o cât putea de sus, pen­tru ca toți să o vadă. Sabia albastră scli­pea intens, cu iri­zații, ieșind în evi­dență pe fun­dalul zi­dului de nori negri ce se ri­di­cau spre apus. Pen­tru vardeni!

Osăgeată șuieră pe lângă el, dar nu‑i dădu aten­ție.

Război­ni­cii strânși la baza mormanului de dărâmături pe care stăteau Eragon și Saphira îi răspun­seră, stri­gând din toți rărun­chii:

– Vardenii!

Își înălțară și ei armele și se năpustiră înainte, cățărându‑se pe blocurile de piatră prăbușite.

Eragonse în­toarse cu spatele la oameni. De partea cealaltă a movi­lei se afla o curte largă. Vreo două sute de soldați ai Imperi­ului se în­grămădiseră acolo. În spatele lor se ri­dica o fortăreață înaltă și în­tunecată, cu crăpături în­guste pen­tru ferestre, cu câteva turnuri pătrate și cu odăile din vârful celui mai înalt lumi­nate de o lampă. Un­deva, înăun­trul fortăreței, Eragon știa că se afla Seni­orul Bradburn, guvernatorul Belatonei – orașul pe care vardenii se străduiau să îl cucerească de ceasuri bune.

Cu un stri­găt, Eragon sări de pe dărâmături și se năpusti spre soldați. Oamenii se traseră în­dărăt, ținându‑și însă suli­țele și lăn­cile în­dreptate către spărtura zimțuită pe care Saphira o făcuse în zi­dul exterior al castelului.

Eragon își simți glezna dreaptă răsucindu‑se când ateriză. Căzu pe un genunchi și se spri­jini nde pământ cu mâna înncare avea sabia.

Unul din­tre soldați nprofită de pri­lejul ivit pen­tru a ieși dinnformație și a‑și împinge sulița spre gâtul descoperit al lui Eragon.

Eragon pară lovi­tura cu o smuci­tură a în­cheieturii, răsucind‑o pe Brisingr mai repede decât ar fi putut urmări cu pri­vi­rea orice om sau elf. Chi­pul soldatului se schi­monosi de spaimă când își dădu seama de greșeala pe care o făcuse. În­cercă să fugă, dar înainte să se poată urni din loc, Eragon îl împunse cu sabia în stomac.

Vărsând un șuvoide flăcări albastre și galbene pe gură, Saphira sări în curte în urma lui Eragon. El se ghemui și își în­cordă pi­cioarele când ea se izbi de caldarâm. Impactul cutremură în­treaga curte. Multe din­tre cioburile de sti­clă ce formau un mozaic mare și colorat în fața fortăreței se desprin­seră și zburară în sus ca niște monede ce saltă pe o tobă. Deasupra, obloanele unei ferestre din clădire se deschi­seră și se în­chi­seră.

Elfa Arya o urmă pe Saphira. Părul său negru și lung se agita sălbatic în jurul chi­pului ascuțit când sări de pe mormanul de dărâmături. Fi­ri­șoare de sânge împroșcat îi vărgau brațele și gâtul; tăi­șul sabiei îi era mân­jit de sânge. Ateriză cu un foșnet ușor, de pi­ele ce alunecă pe piatră.

Prezența ei îl îmbărbătă pe Eragon. Nu era ni­menin altci­neva alături de care ar fi preferat să lupte. Ea era tovarășul de luptă ideal, se gândi el.

Îi zâmbi scurt, iar Arya îi răspunse pe măsură, cu o expresie fi­oroasă și voioasă. În bătălie, ati­tudi­nea ei rezervată era în­locuită de o bunăvoință pe care o afișa rareori în alte împrejurări.

Eragon se feri după scut când o perdea de foc albastru apăru în­tre ei. De sub margi­nea coi­fului, privi cum Saphira îi scăldă pe soldați într‑un șuvoi de flăcări care trecu peste ei, fără însă a le face vreun rău.

Un rând de arcași de pe meterezele castelului traseră săgeți către Saphira. Dogoarea din preajma ei era atât de in­tensă, în­cât o mână de săgeți luară foc în aer și se făcură scrum, în vreme ce vrăjile de apărare pe care le pusese Eragon în jurul ei le respin­seră pe celelalte. Una din­tre săgețile rătăcite se izbi de scutul lui Eragon cu un pocnet surd, ciobindu‑l.

Vâlvătaia cuprinse trei din­tre soldați, ucigându‑i atât de repede, în­cât nici nu mai avură timp să țipe. Cei­lalți se în­ghesuiră în cen­trul in­fernului, cu tăi­șurile suli­țelor și ale lăn­ci­lor reflectând scân­teieri de lumină albastră și străluci­toare.

Ori­cât se strădui, Saphira nu izbuti să‑i atingă pe supraviețui­tori. În cele din urmă, renunță și își în­chise fălcile cu un trosnet defi­ni­tiv. În­cetarea focului lăsă curtea nefi­resc de li­niștită.

Eragon se gândi, așa cum o mai făcuse deja de câteva ori, că, ori­cine ar fi fost cel ce pusese vrăjile de protecție asupra soldați­lor, trebuie să fi fost un magi­cian puternic și pri­ceput. “Să fie oare Murtagh? se în­trebă el. Încazul ăsta, de ce nu erau el și cu Thornaici, ca să apere Belatona? Oare lui Galbatorix nu‑i pasă dacă păstrează sau nu con­trolul asupra orașelor sale?”

Eragon alergă înainte și, dintr‑o sin­gură lovi­tură a lui Brisingr, reteză vârfurile unei duzini de halebarde cu aceeași ușurință cu care tăia capetele lujerelor de orz când era mai tânăr. Spin­tecă pieptul soldatului aflat cel mai aproape, despicându‑i armura de parcă ar fi fost făcută din pânză subțire. Sân­gele țâșni. Apoi Eragon în­jun­ghie următorul soldat din rând și izbi în stânga cu scutul, împingându‑l pe omul de acolo în trei din­tre camarazii săi și făcându‑i să se rostogolească.

Reacți­ile soldați­lor i se păreau lui Eragon în­cete și stân­gace în timp ce se strecura prin­tre rân­durile lor, spintecându‑i fără să pățească nimic. Saphira se repezi în în­câlceala din stânga lui azvârlind soldații în aer cu labele ei imense, izbindu‑i cu coada ei țepoasă, mușcându‑i și omorându‑i cu o simplă mișcare a capului, în timp ce, în dreapta sa, Arya se mișca precum o umbră, cu fi­ecare mișcare a sabiei sale aducând moartea unui alt soldat al Imperiului. Când Eragonse răsuci ca să evite două sulițe, îi văzu în spatele său pe Blödhgarm – elful acoperit de blană – și pe cei­lalți un­sprezece elfi a căror sarcină era să îi apere pe el și pe Saphira.

În urma acestora, vardenii se revărsau în curte prin spărtura din zi­dul exterior al castelului, însă oamenii nu atacară; era prea peri­culos să se apropie de Saphira. Nici ea, nici Eragon și nici elfii nu aveau nevoie de ajutor ca să se descotorosească de soldați.

În­vălmășeala îi despărți pe Eragon și pe Saphira, ducându‑i în capetele opuse ale curții. Eragon nu își făcea griji. Chiar și fără vrăjile ei de apărare, Saphira era cât se poate de capabilă să în­frângă de una sin­gură un grup de douăzeci, trei­zeci de oameni.

O suliță se izbide scutul lui Eragon, învinețindu‑i umărul. Se răsuci către cel care o arun­case, un bărbat vân­jos și plin de ci­catrici, căruia îi lipseau dinții din față, și țâșni spre el. Omul în­cercă să scoată un pumnal de la cin­gătoare. În ulti­mul moment, Eragon se în­toarse, își în­cordă brațele și pieptul și îl izbi în plinpe om cu umărul său rănit.

Forța impactului îl azvârli pe soldat câțiva pași în­apoi, iar acesta se prăbuși, ținându‑se de piept în dreptul ini­mii.

Urmă apoi o ploaie de săgeți cu pene negre, omorându‑i sau rănindu‑i pe mulți din­tre soldați. Eragon se feri din calea lor, acoperindu‑se cu scutul, deși era si­gur că magia avea să‑l protejeze. Totuși, nu se cădea să devină neatent; nu avea de unde ști când vreun magi­cian dușmanar putea trage o săgeată fermecată care să îi străpungă vrăjile de apărare.

Un zâmbet amar îi flutură pe buze. Arcașii de sus își dăduseră seama că singura lor speranță de victorie con­sta în a‑i ucide cumva pe Eragon și pe elfi, in­di­ferent de numărul celor pe care ar fi trebuit să îi sacri­fice ca să facă asta.

“Prea târziu, se gândi Eragon cu satisfacție macabră. Ar fi trebuit să fugiți din Imperiu când încă mai aveați ocazia.”

Atacul vi­olent cu săgeți îi dădu pri­lejul să își tragă puțin sufletul, lucru de care se bucură. Asaltul asupra orașului în­cepuse în zori, iar el și Saphira fuseseră în pri­mele rân­duri de la bun în­ceput.

Când se opriră săgețile, Eragon își trecu sabia în mâna stângă, ri­dică una dintre suli­țele soldați­lor și o azvârli spre arcașii aflați la zece picioare mai sus. Așa cum descoperise Eragon, suli­țele erau greu de aruncat cu preci­zie fără unan­trenament serios înprealabil. Astfel că n‑a fost deloc surprins când nu îl ni­meri pe omul pe care îl țin­tise, dar a fost surprins că nu ni­meri pe niciunul din rân­dul de arcași de pe metereze. Sulița zbură peste capetele lor și se sfărâmă de zi­dul castelului. Arcașii râseră și îl batjocoriră, făcând gesturi obscene către el.

Eragon prinse cu coada ochi­ului o mișcare rapidă. Își în­toarse pri­vi­rea la timp ca să o vadă pe Arya lansându‑și și ea sulița către arcași; aceasta țintui doi oameni aflați unul lângă celălalt. Apoi Arya își în­dreptă sabia către soldați și rosti”Brisingr!”, iar sulița izbucni în flăcări verzi de smarald.

Arcașii se traseră de lângă trupurile arzânde și fugiră cu toții de pe metereze, înghesuindu‑se prin ușile care duceau la ni­velele de sus ale castelului.

– Nu‑icorect, făcu Eragon. Eu nu pot folosi vraja asta fără ca sabia mea să izbucnească în flăcări ca unrug.

Arya îl privi cu o ușoară urmă de amuzament.

Lupta con­ti­nuă alte câteva mi­nute, timp în care soldații rămași se predară sau în­cercară să scape cu fuga.

Eragon îi lăsă pe cei cinci oameni din fața lui să fugă; știa că nu aveau să ajungă prea departe. După ce examină iute trupurile răspân­dite împrejur, ca să se con­vingă că nu mai este niciunul în viață, își aruncă pri­virea în partea cealaltă a curții. Câțiva din­tre vardeni deschi­seseră porțile zi­dului exterior și aduceau un berbece pe strada care ducea la castel. Alții se adunau în rânduri neregulate aproape de ușa fortăreței, gata să intre în castel și să îi în­frunte pe soldații di­năun­tru. Prin­tre ei era și vărul lui Eragon, Roran, care gesti­cula cu ciocanul său nelipsit, în timp ce împărțea ordine oameni­lor din detașamen­tul aflat sub comanda sa. În capătul celălalt al curții, Saphira se ghemui peste leșurile celor pe care îi omorâse, toată zona din preajma sa fi­ind cufun­dată în haos. Stropi de sânge atârnau de solzii săi scli­pi­tori, pi­căturile roșii formând un con­trast puternic cu albastrul trupului ei. Își dădu pe spate capul țepos și scoase un răget tri­umfător, acoperind hărmălaia din oraș cu stri­gătul ei feroce.

Și‑atunci, din in­teri­orul castelului, Eragon auzi un zornăit de mecanisme și de lan­țuri, urmat de scrâșnetul drugi­lor de lemn trași în lături. Sunetele atraseră pri­vi­rile tuturor către ușile fortăreței.

Cu un”bum!” dogit, ușile se dădură înlături. Di­năun­tru țâșni un nor gros de fum de la făclii, făcându‑i pe cei mai apropi­ați din­tre vardeni să tușească și să‑și acopere fețele. De un­deva din bezna adâncă, se auzi ropotul unor copite potcovite pe caldarâm; apoi un cal și călărețul său se iviră din fum. În mâna stângă, călărețul ți­nea ceea ce lui Eragonise păru a fi o lance obișnuită, însă observă în­dată că aceasta era făurită dintr‑un material verde ciudat și că avea un tăiș ghimpat, modelat într‑un mod neobișnuit. O lucire palidă în­văluia vârful lancei, lumina nefi­rească trădând prezența magiei.

Călărețul trase de hățuri și îșiî n­dreptă calul către Saphira, care începu să se ri­dice pe pi­cioarele din spate, pregătindu‑se să îi dea o lovi­tură cumplită și uci­gătoare cu laba dreaptă.

Eragon simți cum îl cuprinde neli­niștea. Călărețul era mult prea si­gur pe el, lan­cea mult prea di­ferită și stranie. Deși vrăjile de apărare ar fi trebuit să o protejeze, Eragon era si­gur că Saphira se afla în peri­col de moarte.

“Nu voi izbutisă ajung la ea la timp”, își dădu el seama. Își în­tinse mintea spre călăreț, însă omul era atât de con­cen­trat asupra a ceea ce avea de făcut, în­cât nici nu‑i observă prezența, iar con­cen­trarea sa nestrămutată îl împiedică pe Eragon să îi pătrundă în con­ști­ință. Retrăgându‑se în sine,

Eragon revăzu vreo cinci, șase cuvinte din limba străveche și compuse o vrajă simplă ca să oprească în loc calul. Era un act disperat – căci Eragon nu știa dacă nu cumva călărețul nu era și el magi­cian sau dacă nu își luase precauții împotriva unu iatac cu magie -, însă Eragonnu avea de gând să stea cu mâi­nile în sân când viața Saphirei era în peri­col.

Eragon trase aer în piept. Își reaminti pronun­ția corectă a unor sunete mai difi­cile din limba străveche. Apoi deschise gura ca să rostească vraja.

Ori­cât de iute ar fi fost el, elfii au fost și mai rapizi. Înainte să poată rosti măcar un cuvânt, un delir de psalmodi­eri grave izbucni în spatele său, vocile suprapuse formând o melodie distonantă și tulburătoare.

– Mäe…, izbuti el să spună și apoi magia elfi­lor își făcu efectul.

Mozai­cul din fața calului se zdrun­cină și se puse în mișcare, iar cioburile de sti­clă se revărsară ca apa. O crăpătură lungă se căscă în pământ, o fi­sură de o adân­cime nești­ută. Cu un ți­păt puternic, calul căzu în groapă și se poticni, rupându‑și pi­cioarele dinfață.

În timp ce calul se prăbușea, omul din șa își trase brațul și azvârli lancea străluci­toare către Saphira.

Saphira nu putea fugi. Nici nu se putea feri. Așa că dădu cu laba în­spre suliță, în în­cercarea ei de a o respinge. Însă își rată ținta, de puțin, și Eragon privi cu groază cum lan­cea se în­fige cam un metru în pieptul ei, chiar sub clavi­culă.

Un văl de furie se așternu peste vederea lui Eragon. Stoarse până și ultimul strop de energie pe care‑l avea la dispozi­ție – din trup, din cele douăsprezece di­amante ascunse în cen­tura lui Beloth cel În­țelept care‑l în­cin­gea la brâu și din rezerva masivă de energie dinAren, inelul elfesc de la mâna dreaptă – pregătindu‑se să îl ni­mi­cească pe călăreț, in­di­ferent de riscuri.

Eragon se opri totuși când apăru Blödhgarm, sărind peste pi­ciorul stâng din față al Saphirei. Elful se năpusti asupra călărețului precum o pan­teră ce atacă o căpri­oară și îl doborî pe om într‑o parte. Cu o smucitură sălbatică a capului, Blödhgarm îi sfârtecă beregata cu din­ții săi albi și lungi.

Un răcnet plin de deznădejde sfâși­etoare se auzide la o fereastră de deasupra uși­lor deschise ale fortăreței, urmat de o explozie de foc, ce făcu să se prăvălească blocuride piatră din clădire, blocuri care ateri­zară în mij­locul vardenilor adunați acolo, zdrobind mădulare și piepturi ca pe niște cren­guțe uscate.

Eragon nu băgă în seamă pietrele ce cădeau prin curte și alergă la Saphira, aproape fără să‑i observe pe Arya și gărzile sale, care îl urmau în­deaproape. Alți elfi, aflați prin apropi­ere, se în­grămădi­seră deja lângă ea, exami­nând lan­cea care‑i ieșea din piept.

– Cât de rău… Este ea…, dădu Eragon să spună, nemaiducându‑șic uvin­tele la capăt din cauza tulburării.

Tân­jea să îi vorbească prin gân­duri aphirei, dar atâta vreme cât era posi­bil ca magi­ci­eni dușmani să se afle prin preajmă, nu în­drăznea să își expună mintea, ca nu cumva aceștia să îi ci­tească gân­durile sau să preia con­trolul asupra trupului său.

După o aștepare care părea să nu se mai termine, Wyrden, unul dintre elfi, rosti:

– Poți să‑i mulțumești sorții, Bi­rui­torul‑Umbrei; lan­cea nu i‑a atins venele și nici arterele prin­ci­pale din gât. A atins doar mușchii, și pe aceștia îi putem tămădui.

– Putețisă o scoateți? Are cumva vrăji care v‑ar împi­edica să o…

– Ne vom ocupa noi, Bi­rui­torul‑Umbrei.

Sobri precum niște preoți strânși în fața altarului, toți elfii, în afară de Blödhgarm, își puseră palmele pe pieptul Saphirei și, ca o adi­ere de vânt suflând prin­tre sălcii, în­cepură să cânte. Cân­tară despre căldură și creștere, despre mușchi, ten­doane și sânge ce pulsează, și despre alte lucruri mai misteri­oase. Cu un mare efort de voință, Saphira rămase în aceeași pozi­ție în timpul in­can­tației, deși spasmele îi străbăteau trupul la fi­ecare câteva secunde. O dâră de sânge ise scurgea pe piept din locul în care se împlân­tase lan­cea.

Când Blödhgarm se apropie de el, Eragon îi aruncă o pri­vire rapidă elfului. Blana de pe bărbie și de pe gât îi era pătată de sânge, albăstruiul de miez de noapte preschimbându‑i‑se în negru compact.

– Ce‑a fost asta? îl în­trebă Eragon, arătând spre văpăile ce încă jucau la fereastra din vârful turnului.

Blödhgarm își trecu limba peste buze, arătându‑și colții de pi­sică înainte să răspundă.

– Chiar cu o clipă înainte să moară, am izbutit să pătrund în min­tea soldatului și, prin ea, în min­tea magi­ci­anului care îl asistase.

– L‑aiucis pe magi­ci­an?

– Oarecum; l‑am si­lit să se sin­ucidă. Nu recurg la asemenea extravaganțe nefi­rești de obi­cei, dar acum eram… scos din sărite.

Eragon dădu să se urnească din loc, dar se opri când Saphira scoase un geamăt prelung și grav, în timp ce lan­cea în­cepea să îi iasă din piept fără a fi atinsă de ci­neva. Pleoapele i se zbătură și ea trase câteva guri de aer, cu răsuflarea în­tretăiată, când îi ieși și ultima parte din trup. Lama ghimpată, cu aura sa palidă de lumină verzuie, căzu pe jos și se lovi de caldarâm cu un sunet de ceramică mai degrabă decât de metal.

Când elfii se opriră din cân­tat și își ri­di­cară mâi­nile de pe Saphira, Eragon se repezi lângă ea și îi atinse gâtul. Voia să o aline, să‑i spună ce spaimă trăsese, să își unească min­tea cu a ei. În schimb, se mulțumisă se uite într‑unul din ochii ei de un albastru străluci­tor și să o în­trebe dacă îi este bine. Cuvin­tele păreau neîn­semnate în comparație cu profun­zi­mea emoți­i­lor pe care le simțea.

Saphira îi răspunse cli­pind din ochi, apoi își coborî capul și îi mângâie chipul cu o adi­ere de aer cald din nările ei.

Eragon zâmbi. Apoi se în­toarse către elfi și spuse: “Eka elrun ono, älfya, wiol förn thornessa”, mulțumindu‑le în limba străveche pen­tru ajutorul lor. Elfii care luaseră parte la vin­decare, in­clusiv Arya, se în­cli­nară și își răsuciră mâi­nile drepte pe piepturi, cu semnul de respect al neamului lor. Eragon observă că mai mult de jumătate din­tre elfii în­sărci­nați cu paza sa și a Saphirei erau palizi, slăbiți și nesi­guri pe pi­cioare.

– Retrageți‑vă și odihniți‑vă, le zise el. Dacă rămâneți, nu veți face decât să vă lăsați uciși. Hai­deți, e un ordin!

Deși Eragon era si­gur că ei n‑ar fivrut să plece, cei șapte elfi îi răspunseră cu un “Cum dorești, Bi­rui­torul‑Umbrei” și se retraseră din curte, călcând peste leșuri și dărâmături. Arătau nobili și demni chiar și ajunși la capătul puteri­lor.

Apoi Eragon se duse lângă Arya și Blödhgarm, care studiau lan­cea cu o expresie ciudată pe fețe, de parcă nu știau cum ar trebui să reacți­oneze. Eragon se așeză pe vine lângă ei, atent să nu atingă cumva arma. Se uită la li­ni­ile deli­cate sculptate la baza tăi­șului, li­nii care îi păreau oarecum familiare, deși nu îșidădea seama de ce; se uită și la mânerul verzui, care era făurit dintr‑un material di­ferit de lemn sau de metal; și iarăși, la luci­rea ușoară care îi amin­tea de lămpile fără flacără folosite de elfi și de pi­tici ca să își lumi­neze palatele.

Fragment din volumul Moștenirea de Christopher Paolini, Editura RAO. Traducere de Bogdan Olteanu