Motiunea, protocolul si exilul

Cand a devenit publica ideea PSD de a semna un protocol cu PRM intentia celor doua partide a parut foarte clara: o mana intinsa lui Traian Basescu in demolarea lui Tariceanu. Motiunea de cenzura initiata de opozitia unita si sprijinita de te mai miri cine (grupul de liberali anti Tariceanu, solutia imorala din PC, poate niste democrati nervosi) ar fi putut trece si l-ar fi pus pe seful statului in situatia, de foarte multa vreme dorita, de a numi un nou premier. Speculatiile legate de numele acestuia sunt infinite: Stolojan, Mona Musca, Vasile Blaga, un independent, Mugur Isarescu etc si neimportante.

Mai importanta era componenta probabila a coalitiei. Putea sa fie tot un soi de D.A., dar fara grupul Patriciu, plus actualii aliati si o sustinere tacita din partea PSD. Putea sa fie o alianta la guvernare PD-PSD sustinuta parlamentar de PRM. Putea sa fie un guvern de uniune nationala. Fiecare dintre solutii presupunea impedimente majore pentru initiatori. Aducerea PSD la guvernare, pe usa din spate sau pe cea din fata, utilizarea chiar si tacuta a PRM, ruperea de facto a Aliantei DA, reapropierea PD de zona de stanga in momentul in care isi cauta identitatea populara sunt tot atatea complicatii care se decontau la Traian Basescu si la PD.

Protocolul PSD-PRM care insemna o masa parlamentara de peste 40% indica faptul ca cele doua grupari nu accepta un rol discret fara satisfactii politice sau guvernamentale. PRM se afla ca intotdeauna – poate chiar mai mult ca intotdeauna – in cautarea legitimitatii si a iesirii din conditia de vesnic partid de opozitie. Echipa de la conducerea PSD isi gasea o noua legitimitate in fata activului daca oferea niste posturi la nivel central si altele, mai multe, la nivel local. Dar, contrar aparentelor, in politica nu merge chiar orice. Fiindca in politica nu esti singur. Imediat dupa ce povestea cu protocolul a devenit publica, dinspre PES au inceput sa vina mesaje nervoase. Ipoteza unei coabitari in orice forma cu PRM la nivelul guvernului a fost taxata si de alti politicieni europeni, iar unul dintre cuvintele-cheie rostite de Barroso cu ocazia raportului de tara a fost cel legat de instabilitatea politica. La toate acestea se adauga consistenta a mai bine de cinci ani de campanie de imagine facuta de Traian Basescu si ai lui impotriva PSD, raul suprem, marele inamic al normalitatii din Romania, mentorul sistemului ticalosit. Este foarte greu pentru un votant DA, motivat de aceasta constructie imagologica, sa accepte o coabitare cu PSD. Si nu doar cu PSD, ci si cu un PRM ascuns intre faldurile pelerinei. Astfel incat, dupa o scurta agitatie protocolul nu se mai semneaza, Corneliu Vadim Tudor anunta ca nu va mai sustine motiunea si acuza PSD de coruptie, PSD-ul nici el nu prea mai vrea o motiune care pare lipsita de importanta politica, iar Mircea Geoana spune ca va candida la presedintie in 2009. Acest anunt incheie practic cele doua-trei saptamani de valtoare primavarateca introducand o tema noua pe agenda, importanta numai pentru conducerea actuala a social-democratilor. Geoana la presedintie inseamna ca va fi un alt candidat la functia de prim-ministru pentru alegerile din 2008 si posibil un alt candidat la pozitia de presedinte de partid din 2007. Adica, in urma negocierilor dintre grupurile din varful PSD, Geoana a obtinut cea mai putin interesanta optiune: dreptul de a se bate cu Basescu in 2009 in primele alegeri prezidentiale in care forta partidului practic nu conteaza. Nu afirm ca Basescu este de nebatut, dar plasarea lui Geoana de acum in aceasta ipostaza seamana mai degraba cu un exil (cand Nastase a fost convins sa candideze la presedintie in 2004 s-a considerat ca a facut un pas inapoi acceptand sa piarda si controlul partidului si pe cel al viitorului guvern) si nu stiu daca nu cumva este legat de initiativa deloc salutata de colegii din Ardeal de a se apropia de PRM la indemnul colegilor din Moldova.

* Bogdan Teodorescu este directorul general al Institutului PRO