Muntele, vizibilul, mătasea/ de Ovidiu Pecican

Când au început să își decoreze oamenii spațiile în care locuiau? S-ar zice că încă din vremea când unii dintre ei își lăsau urmele mâinilor sau conturau siluetele colorate de vânători arhaici și de bovidee prin peșterile de la Lascaux (Franța) ori Altamira (Spania).

Odată cu desprinderea de locuirea în natură și confecționarea unor soluții imaginate și proiectate de el, fie că era vorba despre case, fie că înțelegea să își improvizeze corturi ori iurte, omul și-a acoperit pereții ori carcasele de piei care îl adăposteau cu blănuri, dar și cu textile ornamentate în chip specific, viu colorate, menite să protejeze de frig, să ocrotească permiterul locuirii de intruziuni magice malefice și, nu în ultimul rând, să placă. În aceste habitudini ritualic-estetice se cuvine căutată originea tapiseriei care, cel puțin de la faimoasa panoramă a bătăliei de la Hastings (din 1066), reținută prin lucrătura textilă magnifică de la Bayeux, a depășit – în Europa – vârsta infantilă.

Din sec. al XIX-lea încoace, după ce romantismul a adus în prim-plan apetitul pentru folclor, exotic și trecuturile mitizate (mai ales cel medieval), într-un moment în care modernismul explora simplitatea importată din orizonturi îndepărtate sau redescoperea sensibilitatea numită impropriu “primitivă”, tapiseria a urmat aceeași cale ca și artele figurative înrudite, pariind și pe reducție la esențial, dar și la fructificarea detaliului fastuos, rafinat.

Vizitând retrospectiva personală Firul vrăjit a Angelei Roman Popescu, aceste gânduri vin aproape spontan în mintea privitorului, găsindu-și ilustrarea expresivă și profund originală în elaboratele artistei.

Originară din Mureș, absolventă a Institutului clujean de Arte Plastice din 1974, plasticiana textilistă a avut răgazul de a fi prezentă în spațiul public din țară și din străinătate în repetate rânduri, având astfel prilejul să păstrundă în galerii și expoziții personale, dar și să mediteze și să își elaboreze cu tot mai accentuată profunzime viziunea artistică.

Îndepărtându-se întrucâtva de tradiția domeniului preocupată de ansambluri ample, destule din cele peste o sută treizeci de exponate iau forma unor lucrări de grafică – executate sui generis, din bucăți de stofe, pânze, atlasuri, crepdeșin, brocarturi, mătăsuri, țesături aspre sau ațe, sfori și șnururi -, așezate în rame, sub sticlă, și dobândind un aer unic, surprinzător.

Înainte de a-și modela viziunile însă, autoarea se dezvăluie ca o maestră a colecționării materialelor, despre care ar putea vorbi ore în șir, pe care le “adulmecă” neobosit, cu care își umple atelierul într-o fascinantă alchimică și aluvionară goană permanentă după ele.

Mai apoi vine și vremea alcătuirilor: munți sau coline sau clăi sau obstacole în calea privirii, frize în mai multe benzi ori prefirări șerpuitoare de fire scămoare, entități ce evocă o lume a naturalului în graiul sofisticat al asamblărilor din perimetre textile a căror cromatică are forță de seducție devine instantaneu indubitabilă.

Inventivitatea pusă în joc pare incredibilă, aici configurându-se un clopot din mosoare de ațe, dincolo imaginea unui oraș din petice de culoare atașate fundalului în forma unor bucăți de pânză etc.

Învolburările de ațe conduse în spriritul barocului pentru a da dimensiunile unei căpițe nu au nimic din naturalismul căutat de curentele naturiste ale artei, ci sugerează mai degrabă, prin atmosfera pe care o degajă, coafurile sofisticate ale doamnelor din pictura lui Gainsborough.

În acest fel, codurile culturale se îmbină, ca și materialele, dând o viziune de o plastică forță sintetică și făcând din întâmplarea întâlnirii cu arta Angelei Roman Popescu un indubitabil, fericit, eveniment.