Muntele vrajit

Asa cum imi prezicea un bun prieten, cand incepe viscoleala si gerul in jurul meu, ma retrag prudent in amintirile verii. Rememorarea momentelor insorite si fara griji, mai ales a celor petrecute pe malul marii, face parte dintre retetele infailibile pentru noptile lungi de iarna.
Ma intorc, asadar, nu neaparat la vara cea mai apropiata, ci la un fel de vara simbolica, pe insula Tasos, unde mi-a ramas inima. Adevarul este ca locul in care s-a instalat destul de numerosul nostru grup de vacantioneri era unul privilegiat. Nu atat camerele micului hotel, deloc modeste, ne atrasesera pe toti, cat vasta terasa etajata de la poalele cladirii, cu niste trepte ce coborau spre o plaja micuta, pe care o foloseam aproape in exclusivitate. Dimineata, la primele ore, ne beam cafelele pe terasa, iar prima baie o faceam chiar acolo, in “apele noastre teritoriale”. Chiar daca peste zi mai cutreieram insula, seara ne intorceam la terasa mirifica, iar apusul de Soare il urmaream tot de acolo ca pe un spectacol niciodata acelasi.
Relatia cea mai ciudata o aveam insa cu muntele de peste mare, Athos-ul. Cand vremea era foarte senina, si asa era de cele mai multe ori, muntele trebuia sa apara in fata noastra clar ca intr-o ilustrata. Ei bine, in realitate nu era chiar asa. Oricat de senine erau zilele, de multe ori inaltimile lui erau ascunse intr-o pacla greu de strabatut cu privirea, dar atat de limpede si ea, incat cu greu iti puteai inchipui ca e altceva decat aerul pur si straveziu. Atata doar ca muntele nu se vedea. Jocul acesta de-a v-ati ascunselea ne fascina pe toti peste masura.
Nu aveam program de tabara. Fiecare facea ce ii trecea prin cap, nu ne fixam excursii in grup si nici reuniuni plenare pe terasa. Orice intalnire in doi sau mai multi, fie la cafea, fie la un paharel de vorba, era placuta, dar mai mult intamplatoare. Poate si de aceea, sederea ne dadea o senzatie de libertate deplina. Uneori insa, stabileam sa cinam impreuna pe terasa. Intr-o astfel de seara, luminoasa si calma, stateam cu totii cu ochii pe intinderea marii. Pe tot parcursul zilei, muntele magic ramasese ascuns. Si deodata, tocmai atunci, in faptul serii, si-a facut aparitia, mai limpede ca niciodata. Eu am inceput sa murmur o poezie de tinerete, scrisa pe vremea cand nici nu visam ca voi pandi peste unduirile Marii Egee nasterea si renasterea surprinzatoare a muntelui Athos. Apoi s-a lasat o tacere adanca…
Linistea a fost sparta de un neofit, un oaspete cam intamplator, proaspat adoptat de grupul nostru. Omul s-a ridicat ceremonios de la masa si ne-a multumit “pentru festivitatea organizata cu aceasta ocazie”. Ocazie cu care am izbucnit toti in ras. Sa mai spuna cineva ca au disparut bunele maniere!