Muribundul ca opera de arta

Gregor Schneider este un artist destul de cunoscut pe plan international. In anul 2001, la numai 32 de ani, instalatia Totes Haus u r (“Casa moarta u r”), o suita de 24 de incaperi cu pereti si tavane duble, cu ferestre care nu se puteau deschide, expusa de el in cadrul pavilionului german, a fost distinsa cu Leul de aur la a 49-a Bienala de Arte de la Venetia.

Pentru Bienala din 2005, la care a fost invitat sa ia parte, el intentiona sa plaseze in Piata San Marco un obiect de forma unui impunator cub negru, inspirat de Kaaba, sanctuarul din Mecca, tinta pelerinajului anual a milioane de credinciosi musulmani; intrucat insa, de teama unor proteste din partea lumii islamice, amplasarea la Venetia, iar mai apoi si la Berlin, i-a fost refuzata, cubul a fost realizat in cele din urma abia in 2007, la Hamburg, intre cladirea veche si cladirea noua a muzeului de arta Hamburger Kunsthalle. Recent, artistul a starnit din nou discutii inversunate, facand cunoscuta intentia lui de a expune intr-un muzeu de arta fie un muribund, care sa-si dea acolo obstescul sfarsit, fie macar corpul unui om tocmai decedat, bineinteles .cu acordul celui in cauza si al rudelor apropiate.
Artistul si-a plasat ideea sub un generic umanist (“vreau sa construiesc locuri umane unde sa se moara”; “telul meu este sa arat frumusetea mortii”) si a prezentat-o ca pe o replica la moartea anonima, lipsita de demnitate, de prin spitale (“realitatea mortii in clinicile, statiunile de tratament intensiv si salile de operatie germane este cumplita, acesta e scandalul”). Ideea mortii il preocupa de altfel de multa vreme – in repetate randuri s-a expus pe el insusi ca fiind in aparenta mort, in rolul unui alter ego, Hannelore Reuen, iar la expozitia sa Doublings, de la Muzeul Franz Gertsch din Berna, pot fi vazute intr-un subsol tenebros douasprezece obiecte asemanatoare unor cadavre, varate partial in saci de plastic. Cu toate acestea, numeroase comentarii din presa tiparita sau online ii reproseaza lui Gregor Schneider mai ales dorinta de a provoca cu orice pret, de a-si asigura prin mediatizare agresiva prezenta permanenta in focarul atentiei publice. E drept ca ideea nu-i chiar noua: anul trecut putea fi vizionat la Bienala de la Venetia un video cu titlul Pas pu saisir la mort, in care Sophie Calle, o artista din Franta, documenta secventa cu secventa moartea propriei ei mame. A vedea pe viu cum moare un om intr-o expozitie n-ar fi asadar decat o combinare a acestor doua variante deja “fumate”.
Ce mai este astazi arta si ce nu, ar fi o tema de dezbatere care ar putea sa ocupe tomuri intregi; face insa de mai multi ani scoala teza dupa care tot ceea ce produce un artist ar fi opera de arta, teza subreda din mai multe motive. De pilda, pentru ca ea ar presupune definirea prealabila a artistului – ceea ce pare a fi patentul anumitor filiere (“networks”), specializate mai ales in valorificarea pretinselor opere de arta si care se declara a fi singurele competente sa proclame solemn care anume sunt artistii autentici, atribuindu-le implicit calitatea de a produce numai si numai opere de arta, pana si atunci cand… merg la closet. Dar si pentru ca nici macar despre marii artisti ai tuturor timpurilor, despre geniile universale, unanim recunoscute, din istoria artei, nu se poate sustine la modul serios ca au dat nastere exclusiv la capodopere – au fost si ei oameni, au avut cautari, incercari nereusite, esecuri, fapt care nu le scade cu nimic meritele, nu le atenueaza nimbul de glorie. Nu-i un secret si nici o pura intamplare ca, pentru a ajunge sa fie luati in seama de filierele sus-pomenite, multi aleg calea provocarii, a scandalului: cu cat mai mare publicitatea, cu atat mai sigura comercializarea. Unii se intreaba insa, in cazul concret al exhibarii unui muribund, in ce ar consta contributia artistului, socotind (pe buna dreptate, cred) ca se paraseste aici teritoriul artei.
Cat despre tabuuri, sfidarea lor a devenit o adevarata moda, care bantuie nu numai in artele plastice si de care multa lume s-a cam saturat. Asta cu atat mai mult cu cat sunt si alte categorii de tabuuri, uneori turnate chiar in articole de lege, dar pe care bravii matadori ai curajului intelectual le ocolesc cu mare grija, dovada ca dincolo de aparenta indraznelii se ascunde de fapt un calcul oportunist, o stiinta foarte exacta a cantaririi riscurilor si un evident simt al inscenarii eficace. Exista o adevarata predilectie pentru a violenta bunul-simt, pentru a terfeli ceea ce pentru orice om crescut in spiritul valorilor traditionale, al demnitatii si al respectului pentru viata intima, tine de sfera privata, menita unei ocrotiri de la sine intelese; in acelasi timp, inclusiv sub eticheta de political correctness, sunt impuse vietii publice dogme noi, ducand la o limitare flagranta a libertatii de exprimare, dar care nu par sa-i incite chiar deloc pe profesionistii dez-tabuizarii. Si daca exista totusi cateva subiecte care ar trebui ferite de pangarire, ceea ce socot ca e mai presus de orice indoiala, moartea se numara cu certitudine printre ele.
Gregor Schneider cauta acum, cu sprijinul sefei unei clinici particulare din Dusseldorf, candidati voluntari pentru nemaiauzitul sau proiect. Comentariul unuia dintre cititorii ziarului The Art Newspaper pune insa punctul pe i, intrebandu-se de ce oare nu se ofera chiar artistul drept voluntar pentru magnifica apoteoza, iar altul, parca parafrazandu-l pe Mircea Dinescu (desigur fara a-l fi citit), cere laconic: Stop this planet, I wish to get off! – Opriti planeta asta, vreau sa cobor!
Munchen, 24 mai 2008