Muza muzeului

Unde sa fugim de-acasa, iubito? Iar vine week-end-ul, iar nu prea avem bani, dar nici imaginatie. Se inchid stagiunile, se trag

cortinele si nici plimbarea-n parc pe gratis nu merge la infinit. La muzeu!? Ce Dumnezeu sa facem la muzeu!? Si, ma rog, la care muzeu? Chiar asa, mai exista muzee? Si, daca mai exista – am auzit ceva

despre unele dintre ele -, folosesc ele la ceva? Devine omuÕ mai destept daca le trece pragul, ori macar mai bine dispus? Si care om? Mai merge lumea la muzee?

Iata cateva dintre intrebarile provocatoare si deloc comode de la care a plecat ideea organizarii, la Bucuresti, a Conferintei Regionale a Muzeelor, sub semnul interogatiei “Mai sunt muzeele importante?”. Intalnirea a fost pusa in scena cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite la Bucuresti, a Fondului pentru Arte si Cultura din Europa Centrala si de Est, in cooperare cu Ministerul Culturii si Cultelor si cu Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti”.

Treisprezece tari din regiune (Albania, Bosnia-Hertegovina, Bulgaria, Croatia, Georgia, Macedonia, Republica Moldova, Polonia, Romania, Serbia-Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Ucraina), precum si regiunea Kosovo, si-au trimis reprezentanti la conferinta, cu speranta unui eficient schimb de experienta, mai ales ca isi anuntasera participarea renumiti specialisti precum dr. Marc Pachter, director al National Portrait Gallery si al National Museum of American History din Washington DC; Graham Beal, director al Detroit Institute of Arts ; Klaus Muller, din Amsterdam, consultant in materie de muzee si Internet, coordonator de programe in Europa pentru United States Holocaust Memorial Museum din Washington; Miguel Fernandez Felix, director al National Museum of Viceroyalty, Mexic.

Cuvantul de deschidere al lui Marc Patcher a lansat deja primele provocari: in Statele Unite nici nu exista un minister al culturii, iar celebrul Institut Smithsonian coordoneaza activitatea a 19 muzee nationale (nici macar unul pentru fiecare stat!), pe care guvernul le subventioneaza pentru a fi reprezentative. Cu alte cuvinte, executivul baga bani in ceea ce merita, nu in tot ceea ce exista in materie de cultura – cine are urechi de auzit sa auda… In paranteza fie spus, Institutul Smithsonian a fost infiintat pe baza unei mari donatii facute in 1826 de catre un om de stiinta englez, James Smithson, care n-a calcat niciodata in SUA! “De ce ne-a dat banii, nu stim, dar i-am primit!”, a glumit Marc Patcher. El a tinut sa precizeze ca rolul curatorului unui muzeu nu trebuie sa fie doar unul administrativ: “Trebuie sa vada cine si de ce vine la muzeu, sa gaseasca mijloace de comunicare cu publicul, sa-i explice acestuia ratiunile existentei muzeului” si, nu in ultimul rand, sa atraga sponsori – caci, in SUA, comunitatea locala, nu guvernul, este cea care asigura functionarea institutiilor de cultura.

“Diversitatea a devenit un cuvant sacru. Asta inseamna ca lumea asteapta o varietate de solutii. Insa nici una dintre aceste variante de raspuns nu poate fi oferita de catre o singura persoana”, a mai spus Marc Pachter.

La randul sau, secretarul de stat in MCC Virgil Nitulescu a afirmat ca muzeele din Romania au depasit stadiul in care erau considerate “simple cimitire ale trecutului”, devenind adevarate centre ale culturii. El a subliniat importanta depasirii stadiului comunist in care romanii considerau muzeele instrumente de propaganda: “Inainte de 1990, imaginea muzeelor era asociata cu situatia politica si exista implicit o atitudine de respingere fata de ele”. Momentul actual este, in acest sens, “o iesire din purgatoriu”. Chiar daca mai sunt probleme de natura legislativa, chiar daca mai sunt multe lucruri de facut in domeniul restaurarii sau al protejarii patrimoniului cultural, stadiul in care se gasesc muzeele din Romania s-a schimbat radical in ultimii 15 ani, considera secretarul de stat, care a afirmat ca a crescut atat numarul muzeelor, cat si cel al vizitatorilor, fapt ce demonstreaza o redescoperire a trecutului prin intermediul acestor institutii.

Cu fata spre obiecte sau spre oameni?

DiscuTiile au continuat pe grupuri. In cadrul celui pe care-l conducea, Patrick Galagher a vorbit despre experienta unui director de muzeu din Mexic, asemanatoare cu experienta colegilor din Europa de Est. Ceea ce s-a schimbat acolo in mod esential a fost comunicarea intre echipele de lucru. In Romania, din experienta reprezentantilor Muzeului Satului, lucrurile nu stau asa. Comunicarea este destul de proasta intre sectii, asa ca, atunci cand se organizeaza o expozitie, “se ajunge la o busculada, fiecare avand impresia ca lucreaza prea mult”. Cu toate acestea, exista oameni bine pregatiti, carora le place ceea ce fac, fie ca este vorba despre cercetare, fie despre PR. Intrebarea, retorica, este daca nu cumva ar fi cazul ca, la inceputul fiecarui an, sa se faca o noua repartizare de forte, astfel incat fiecare sa-si gasesca mai bine locul.

Raspunsul lui Galagher a fost prompt: Smithsonian-ul a ajuns dupa indelungi cautari la o astfel de formula, in care bineinteles ca nu directorul este cel care stabileste cu ce se ocupa fiecare, ci, la inceputul fiecarui an, se discuta proiectele si fiecare angajat se inscrie cu o contributie sau mai multe, pe o zona sau pe mai multe: cercetare stiintifica, marketing, relatii cu publicul, expunere. Scopul este ca fiecare sa stie ce are de facut si sa se acorde aceeasi importanta tuturor proiectelor.

Doina Isfanoni, director in Muzeul Satului, a facut o lunga si pasionala pledoarie despre semnificatiile obiectului de muzeu, despre specialistii care concureaza in a le descoperi si a sublinia diversele conexiuni ale obiectului, care constituie “mai multe carlige de atractie pentru public”: cercetatorul poate spune diverse detalii despre istoria unui scaun; restauratorul poate explica felul in care acel scaun foarte vechi inca mai poate fi admirat, iar pedagogul il poate contextualiza vorbind despre masa de duminica dimineata.

Patrick Galagher a readus insa discutia la realitatea economiei de piata: un demers este bun daca publicul il apreciaza. “Nu trebuie sa ne gandim ca avem grija de o pretioasa colectie de obiecte. Nu trebuie sa ne concentram doar asupra obiectelor, fara sa tinem seama de reactia publicului”, a subliniat el.

Doina Isfanoni a tinut sa precizeze ca se tine cont si de rolul de formator cultural al muzeografului. De aceea, incearca sa ofere publicului intotdeauna ceva in plus fata de ceea ce asteapta acesta, considerand ca “muzeul este nu doar un spatiu de relaxare, ci si unul de formare, antrenand vizitatorul sa-si descopere latentele”. Galagher a insistat insa ca publicul este cel care da nota oricarui demers muzeografic. “Nu asteptati pana la inchiderea expozitiei pentru a obtine impactul!”. La americani s-au conturat diverse sisteme de evaluare prin antrenarea publicului, care, inca de la deschiderea expozitiei, e incurajat sa raspunda in diverse forme, cat mai atragatoare, la intrebari de genul “Va place sau nu aceasta expozitie?”

De la munca patriotica la voluntariat

Mihai Dancus, directorul Muzeului Satului din Sighet: “Suntem un complex muzeal cu mai multe sectii. Principala si dominanta este sectia de etnografie, cu expunere pavilionara si in aer liber, alaturi de istorie, arheologie, stiintele naturii, memorialistica si un pic de arta. Avem, de asemenea, o banca de date, de istorie orala: peste 60 de benzi, fiecare avand 90 de minute si abordand diverse categorii sociale din lumea satului, inclusiv fosti oameni politici ai regimului comunist, fosti ofiteri de securitate, dar si victimele lor: preoti greco-catolici, … Sunt documente din arhive care au fost deschise pentru prima oara cu ocazia acestui proiect, dintre care 4.000 au fost preluate pe calculator si pot constitui subiect de cercetare si pentru alti colegi. Am implicat sociologi, preoti, tarani, oameni simpli, tineri, iar fondurile ne-au fost asigurate gratie Ambasadei Americane, care ne-a sugerat sa organizam o intalnire, sa cream o asociatie de prieteni ai muzeului, idee care a functionat excelent. Proiectul s-a finalizat si cu un prim volum de documente, care are 600 de pagini. Cred ca putem vorbi despre validarea in practica a posibilitatii de conlucrare, de identificare a canalelor de comunicare intre diversele sectii ale aceluiasi profil muzeal”.

Dr. Varvara Buzila, director al Muzeului National de Etnografie si Istorie Naturala din Republica Moldova: “Muzeul este orientat astfel incat sa lucram cu un public constant. Studenti de la diverse facultati – tinand cont de profilul dublu al muzeului – participa la programul permanent, reactualizand anumite practici de mult uitate in spatiul nostru cultural: realizarea unor schite de catre studentii de la arte plastice, a unor relevee de catre cei de la arhitectura, identificarea unor plante sau a unor tipuri de soluri etc. Vara avem programe cu iesire in camp, sustinute in special de Fundatia Soros Moldova, dar si de alte de institutii finantatoare. Pe timpul a zece zile, cat dureaza o astfel de universitate de vara, se fac documentari, inregistrari, schite, filmari, crochiuri, iar studentii de la design vestimentar fac documentari legate de creatia artistica, dar si lucrari noi. Toamna se face o expozitie la muzeu (Patrick Galagher: Si studentilor la cele foloseste asta?), pentru aprofundarea profesionala. Ei toti vor deveni profesori, iar participantii la Universitatea de Vara sunt invitati sa participe si la sesiunea de comunicari stiintifice care are loc toamna. Dar cel mai important program pe care il realizam cu acesti studenti este acela de a descoperi bogatiile care inca se mai pastreaza in teritoriu. Timp de 15 ani, statul nu a dat nici un ban pentru achizitii, iar noi, ca muzeu national, spre deosebire de cele din America, avem ca scop sa conservam tot ce este reprezentativ in cultura si natura noastra. 15 ani sa nu aduci nimic intr-un muzeu este o catastrofa pentru patrimoniul national, asa ca in 2004 am inceput programul “Intra in istorie daruind muzeului un obiect”. Muzeul a facut niste adrese catre cetatenii republicii, sa daruiasca obiectele de care nu mai au nevoie. Cei care cunosc spatiul cultural romanesc stiu ca in gospodariile oamenilor se pastreaza obiecte ce tin de viata patriarhala si stau pe undeva fara folos. Iesim cu aceste echipe de studenti insotite de un muzeograf prin sate, iar televiziunea si radioul mediatizeaza in permanenta actiunea noastra. De doua ori pe luna, duminica, in cea mai mare audienta, iesim cu o emisiune de o ora. Oamenii ne stiu si, in momentul in care ajungem, discutam cu primarii, preotii, cu toti factorii de influenta locali si, spre uimirea tuturor, am colectat in muzeu o multime de obiecte. Batranii se mira, pentru ca toata lumea se rusineaza de obiectele vechi, in timp ce noi incepem discutia de la o bucatica de covor basarabean din secolul al XVIII-lea, care sta in prag si care este cunoscut in lumea mare ca o valoare”.

Mihai Dancus: “In ceea ce priveste voluntariatul, care exista in SUA si Europa Occidentala, la noi deocamdata are conotatia de munca fortata si sunt prea proaspete amintirile de dinainte de ?”89, cand erau obligati sa participe studentii, elevii si militarii si nu rareori asemenea evenimente se soldau cu accidente…”.

Patrick Galagher: “In SUA, majoritatea muzeelor nu ar fi supravietuit fara voluntari. Un muzeu lucreaza cu aproape 200 de voluntari, carora li se ofera diferite recompense morale sau intelectuale: pot intra in depozitele muzeului sau in alte zone inaccesibile publicului larg, exista diverse premieri cum ar fi o anumita insigna care i se ofera unui voluntar dupa cinci ani si alta dupa zece ani, sunt invitati la dineuri speciale sau la ocazii importante, la care altfel nu ar avea acces. In general, voluntarii sunt pensionari sau studenti. Deocamdata, voluntariatul nu face parte din cultura dvs., dar, pe masura ce va incepe sa functioneze, veti descoperi ce resursa extraordinara este si cum veti putea transfera fondurile alocate diferitelor probleme, pe care acum le rezolvati cu bani, spre alte domenii”.

O intrebare retorica, dar necesara

La sfarsitul celor patru zile de discutii, am incercat sa luam pulsul participantilor, adresandu-le chiar intrebarea care a dat titlul conferintei.

Monika Krol, curator la Muzeul Castelului Regal din Varsovia: “Da, muzeele mai conteaza, ele au o functie importanta in comunitatea globala, in lumea globala in care traim. Traim pe fuga, folosim Internetul, telefoanele mobile, televizorul, exista o multime de imagini pe care le vedem in fiecare zi, informatii pe care trebuie sa le , dar avem nevoie si de contactul cu arta autentica, gazduita de muzee. Dupa cum avem nevoie sa ne reamintim mostenirea culturala, trecutul. Polonia a traversat acelasi tip de tranzitie ca si celelalte tari din estul Europei. Am aderat insa la UE anul trecut, ceea ce ne-a ajutat sa fim capabili de a obtine atat fonduri pentru proiecte (ceea ce este si la indemana statelor candidate), cat si fonduri structurale. Asta inseamna, intre altele, bani pentru restaurari, de plida pentru Arcada Kubicki a Castelului, care a supravietuit celui de-al doilea razboi mondial, dar nu fusese renovata pana acum, din lipsa de fonduri. Eu am lucrat multi ani in Statele Unite si cred ca nu va fi o problema pentru colegii mei din Polonia sa asimileze sistemul american de management cultural. Am discutat aici despre rolul pe care trebuie sa-l joace statul in dezvoltarea culturii – tinand cont ca SUA nu au un minister al culturii. Sigur ca exista avantaje si dezavantaje. Majoritatea tarilor europene insa au o asemenea institutie, care cred ca functioneaza si va continua sa functioneze. Mass-media, de asemenea, raspunde foarte bine nevoilor noastre, iar promovarea culturii este foarte importanta. Viziunea profesorului Andrzej Rottermund, directorul muzeului nostru, este de a expozitii si, gratie bunei colaborari cu Ministerul francez al Culturii, am gazduit o expozitie despre pictura franceza a ultimilor 100 de ani. Televiziunea publica, radioul si ziarele au reflectat foarte bine evenimentul, dovada ca s-au creat cozi la intrarea in castel! Avem si un Cerc de prieteni ai muzeului. De altfel, concertele pe care le organizam, ca si expozitiile temporare, atrag multa lume”.

Jillian Poole, presedinte al Fund for Art and Culture in Eastern Europe: “Fireste, este o intrebare retorica. Sigur ca muzeele sunt importante, dar intr-un mod diferit azi fata de ieri. La inceputuri, ele erau destinate sa prezinte colectii. Acum, incercam sa stimulam participarea activa a publicului. In parte, am educat oamenii, dar i-am si lasat sa se autoeduce. Muzeul nu mai este un loc strain pe care il vizitezi, ci unul aproape familiar, in care au loc discutii, dezbateri, incurajand puncte de vedere diferite si activitati pentru toata lumea. Un loc de intalnire. Asa cum aici, la Bucuresti, ne-am intalnit sa discutam despre comunicare, pe diverse niveluri, despre relatia cu publicul – si, desigur, situatiile si opiniile sunt diferite. De aceea, organizand aceasta conferinta, ne-am propus sa spunem fiecarui participant: . In Statele Unite, glumim spunand: . Acolo unde exista insa, rolul acestui minister se va schimba, intr-un mod interesant, pe masura ce muzeele se dezvolta. Stiti foarte bine, ca ziarist, ca nici un fel de promovare n-o sa va determine sa relatati o poveste daca povestea nu exista. Exista ideea: . Presa va transmite un mesaj, daca acesta este interesant. Or, ceea ce nu e interesant pentru public sigur nu e interesant pentru presa. Cat priveste fondurile, o mare parte dintre acestea vin de la persoane fizice. Dar trebuie sa le cauti, sa le cultivi relatia, sa le faci sa te iubeasca. Exista, de asemenea, corporatii care ne ajuta. In orice societate exista o mentalitate de piata – companiile trebuie sa descopere cum pot deveni vizibile”.

Ruza Maric, directoare a Muzeului Municipal din Vukovar, Croatia: “Cred ca a fost un simpozion foarte important, din doua motive. Intai, ca sa discutam despre problemele actuale ale muzeelor din tarile noastre, apoi – ca sa facem schimb de experienta. Pentru mine este foarte importanta experienta colegilor americani, pentru ca vin din muzee foarte mari, cu tehnologie avansata, dar si cu o buna comunicare cu societatea. Problemele muzeelor mici, precum al meu, sunt insa aceleasi ca pentru marile institutii muzeale. Si unele, si celelalte au fost si trebuie sa redevina centre culturale ale comunitatilor, care sa le aminteasca acestora cat de mult conteaza istoria, regulile si traditiile locale. Muzeele trebuie sa integreze tehnologia moderna pentru a fi interesante in prezentarea lor si pentru a fi o parte din comunitate. Toti avem o sansa, pentru ca orice muzeu actual are un sistem informatic si o baza documentara, dar si pentru ca lumea calatoreste, inclusiv muzeologii, asa incat distanta pana la nivelul muzeistic american se scurteaza cu fiecare zi. In Croatia, sistemul muzeal functioneaza foarte bine, sub tutela Ministerului Culturii si cu ajutorul comunitatilor locale. Se poate vorbi de o renastere a muzeelor, caci multe dintre ele, monumente de cultura, sunt acum in renovare. De altfel, muzeul nostru a fost distrus de razboi, in 1991, si reconstruit ulterior, iar colectia reconstituita, mai ales prin donatii si pe baza unor spectacole in care artistii au urcat pe scena fara sa ceara bani. Intreaga societate croata este angajata in strategia de a include cultura in turism, de a ne prezenta tara in ansamblu: muntii, litoralul, tehnologia, dar si muzeele. Este un program national. Nu banii (care vin in primul rand de la comunitatea locala) sunt o problema. Importanta este determinarea de a lucra impreuna pentru turismul cultural. Administratia centrala si locala ne sprijina, dar depinde de mine sa am idei de noi expozitii, sa aduc cat mai multi vizitatori, sa fac muzeul atractiv. Noi trebuie sa stim ce este important si interesant pentru comunitate, respectiv pentru turisti. Promovarea este vitala, caci altfel nimeni nu are cum sa stie ce faci. Avem la muzeu o echipa care se ocupa de promovarea fiecarui proiect, de la expozitii la festivaluri muzicale si carnavaluri medievale. Ideea noastra nu este atat aceea de a colectiona obiecte, cat de a oameni si gesturi. Motiv pentru care muzeul este unul special, unde se intalnesc prieteni care se simt bine impreuna”.