MUZICA SI MUZICHIE/ Vorbirea moderna

Unul dintre cantecele pe care nu ma mai saturam sa le ascult cand au fost lansate este “I Just Called To Say I Love You” al lui Stevie Wonder. Il ascultam cand se indurau sa-l dea cei de la Radio Tineret, cum se numea pe atunci programul trei al Radiodifuziunii Romane. La “I Just Called” am auzit pentru prima data un sintetizator de voce. Multi l-au criticat pe Stevie pentru acel pasaj cu voce procesata, zicand ca lungea piesa inutil. Mai tarziu le-am dat dreptate – azi mi se pare chiar putin penibil. Insa la momentul lansarii acestei piese, eu si cei de varsta mea, care imbratisam patrunderea electronicii in muzica mainstream si eram pasionati de tot ce era inovator in materie de sunet, am fost cuceriti. Impresionati. Uluiti. In gasca noastra s-a declansat o veritabila nebunie cu versurile acestei piese. Toti voiam sa avem cuvintele, sa stim ce zice Stevie acolo. Nu tin minte vreo poezie ale carei versuri sa ne fi dorit atat de mult sa le memoram. O buna bucata de vreme, au circulat versiuni aproximative ale cuvintelor cantecului, cu tot soiul de stangacii, pana intr-o zi cand a venit varianta finala, perfecta. Nu exista internet pe atunci, nu exista cineva atat de amabil incat sa se gandeasca ca mai sunt si altii pe care poate i-ar interesa cuvintele de la “I just Called” si sa le posteze pe un site sau pe un blog. Nu puteai cere ajutor pe forumul vreunui site specializat. Nu existau discuri originale, insotite de brosurica cu versuri. Nu existau discuri straine. Nu-ti ramanea decat sa asculti de 50 de ori piesa ale carei versuri te interesau. Asta a facut unul dintre colegii mei cu I Just Called. In ziua in care a venit cu versurile corecte pe o foaie de hartie, a devenit eroul nostru. Prima data am auzit “I Just Called” in atelierul bunicului, la radioul Selena. Bunicul era cizmar. Ramasese doar cu meseria dupa ce, inainte de razboi, fusese proprietar de fabrica de incaltaminte. Parintii nu mi-au spus prea multe despre trecutul bunicilor, iar pe ei nu i-am auzit vreodata vorbind de fabrica. Am aflat despre ea tarziu, la multi ani dupa revolutie. Nu stiu cum a supravietuit bunicul pierderii afacerii si nu stiu nici unde a gasit taria s-o ia de la capat. Cel mai probabil n-a avut incotro: avea familie, copii de crescut. Atelierul bunicului era un loc magic. Imi placea sa stau cu el si cu bunica acolo. Bunica era administrator, contabil, responsabil cu aprovizionarea si secretara, daca tinem cont ca tot ea facea si cafeaua – exagerat de dulce. Bunica avea locul ei in atelier: un taburet pus intre masa de lucru si tejghea. Cat facea cafeaua sau era pe la bucatarie, taburetul acesta il ocupam eu: ca sa ma joc, in anii mai fragezi, sau ca sa ii citesc bunicului lectia la istorie, geografie sau ce mai invatam eu in anii de gimnaziu. Atelierul era impartit in doua de o perdea care ascundea, cum s-ar zice, depozitul. Substante adezive, cuie metalice si de lemn, material pentru flecuri, talpa – piele de vita de un deget grosime – pe care bunicul o folosea pentru pingele. Era marfa rara, pe care bunica o achizitiona de la Bucuresti sau de la Bacau. Intr-una din deplasarile la Bacau, m-a luat cu ea. Oras mare si trist, Bacaul. Nu stiu daca l-ati vizitat vreodata. Daca nu, nici nu va doresc. Bacaul e Bacovia. Dar acea prima excursie a mea in Bacau e plina de lumina. E scaldata in soare. Un soare mediteranean, de Toscana, de Provence, de film­e spaniole. Nu-mi explic cum de m-am ales cu imagini atat de cinematografice din Bacau. In orice caz, e mult galben pe pelicula din mintea mea, la care se adauga aerul oarecum conspirativ al tranzactiei pe care o facea bunica. Am luat talpa si duroflexul (materialul din care se faceau flecurile), le-am pus intr-un taxi si ne-am intors la gara. O ora mai tarziu eram din nou acasa, intampinati de un bunic fericit ca avea cu ce isi continua munca: talpa si duroflexul au poposit in depozitul de dupa perdea. Spatiul nu era mare si era aglomerat de materiale si mobila – un bufet si un pat de o persoana. O buna perioada de timp, bunicii mei au gazduit acolo o fata, eleva de liceu. O chema Cecilia si era fata unui preot din Targu-Neamt. Avea o fata rotunda, ochi mari, caprui si isi purta parul negru strans in doua cozi groase si lungi. Nu stiu cum a rezistat Cecilia acolo, nu stiu cum se odihnea dupa ce venea de la liceu, nu stiu cum isi facea lectiile. Clientii incepeau sa vina de la opt dimineata si nu se mai opreau pana seara la sase-sapte. Bunicul muncea enorm pentru un om de varsta lui. La pranz facea pauza, de la 13.00 la 14.00, apoi se intorcea pentru alte cateva ore bune la lucru. Se aseza in scaunul lui fara spatar, un taburet cu patru picioare solide de lemn pe care era intinsa o piele groasa de vita, si schimba flecuri, inlocuia talpi, intindea pantofi. In stanga, langa geam, bunicul tinea un calendar si programul campionatului de fotbal. Urmarea meciurile cu sfintenie si completa rezultatele intr-un tabel. Masa de lucru era ocupata cu nenumarate cutiute metalice in care stateau cuiele, de diferite marimi si grosimi. Mai erau acolo raspe, pile, mosoare cu ata groasa de diferite culori si cutite cu o forma foarte speciala: o lama lunga, rotunjita la un capat, ascutita la celalalt si cu mijlocul invelit intr-un toc de piele. Sub masa erau doua vase cu apa, unde se puneau talpile la inmuiat peste noapte. Pielea trebuia sa fie moale pentru a permite cuielor din lemn sa o strapunga cu usurinta. Talpile din piele cu bordura batuta in cuie de lemn erau un rafinament al vremii. Multi clienti veneau la bunicul cu pantofi noi ca sa le schimbe talpile. Pantofii reparati si cei care isi asteptau randul erau asezati pe raftul din fata mesei de lucru. Fiecare pereche era insotita de un bon, pe care bunica notase ce trebuie facut cu pantoful respectiv si daca si cat a platit clientul. In dreapta, bunicul avea tejgheaua, un corp de mobila ca o somiera, cu un blat foarte gros. Pe tejghea era expusa la loc de cinste masina de intins pantofi. Un cizmar care avea masina de intins pantofi in Romania anilor 70 era precum Bill Gates cu Windows-ul lui in America acelorasi ani. Fiecare era un potential invingator, insa reusita fiecaruia se masura proportional cu forma de guvernare sub care activa. Masina de intins pantofi a bunicului era piesa de rezistenta a atelierului. Era un avantaj categoric asupra concurentei si asa firave la nivel local, si motiv de reclama: la intrarea in atelier, pe firma pe care scria “Reparatii incaltaminte” cu litere negru pe un fond mustar, se mentiona: “Avem masina de intins pantofi”. Nu stiu de ce avea asemenea succes masina de intins pantofi. Ori se faceau pe atunci pantofii prea stramti, ori aveau oamenii picioarele prea mari fata de standardele la care se lucra incaltamintea; ori, pur si simplu, cand gaseau o pereche de pantofi de buna calitate, se bucurau atat de tare incat ii cumparau degraba chiar daca ii strangeau, spunandu-si ca poate se mai lasa pielea ori ca ii vor duce la intins la cizmar. Adevarul e ca nu era simplu sa gasesti incaltaminte de calitate pe atunci. Nu-mi amintesc sa fi indurat cine stie ce lipsuri pe vremea lui Ceausescu, nu mi-au lipsit caldura, lumina, mincarea sau cartile, dar stiu ca dintotdeauna am fost nemultumit de incaltamintea pe care o purtam si de hainele pe care le imbracam. Eram nepot de cizmar si totusi aveam aceeasi problema cu pantofii ca toata lumea. Dintre toate perechile de pantofi pe care le-am purtat de la varsta la care incaltamintea a devenit o preocupare de ordin estetic, si pana la revolutie, cred ca doar cateva mi-au placut cu adevarat. Una era o pereche de pantofi bulgaresti pe care mi-o cumparase matusa mea cu ocazia unei petreceri care a avut loc in clasa a sasea. Nu stiu de ce a fost mai speciala petrecerea aceea. Poate pentru ca era ziua de nastere a comandantei de unitate? Fapt e ca m-am dus intolit ca la niciuna dintre zilele de nastere la care mai participasem: aveam pantofi, pulover si camasa noua. Petrecerea respectiva a fost neobisnuita si din alte puncte de vedere: fusesera invitati patru baieti si de trei ori pe atata fete. De obicei ne straduiam ca numarul baietilor sa fie daca nu mai mare, macar egal cu cel al fetelor. Pe de alta parte, la toate celelalte party-uri se practica bufetul suedez: acum, am fost pusi la masa. Acest fapt nu facea decat sa ingroase gheata dintre noi si fete. Petrecerile noastre debutau cu o separare a baietilor de fete. Stateam un ceas, doua, in camere separate. Ne intersectam cand incepeam sa mancam, apoi ne amestecam de-a binelea cand se stingea lumina si se puneau bluesuri. Colac peste pupaza, “initiativa privata” fusese inabusita in fasa: fiind vorba despre comandanta de unitate, invitatii de sex masculin erau dintre cei cuminti, cu rezultate onorabile la invatatura si politicosi; nu prea dezinvolti, in niciun caz obraznici sau macar indrazneti. Atmosfera s-a congelat cu totul in momentul in care s-a luat lumina. Am crezut ca petrecerea e cu totul ratata. Insa una dintre fete isi adusese chitara cu ea. Nu stiu de ce, probabil se astepta la acea intrare in bezna care ii va da ocazia sa ne scoata la lumina cu cantecul ei. A inceput sa cante si, incetul cu incetul, ne-am facut curaj si am cantat si noi cu ea. Nu a trecut mult pana sa ne convingem pe noi insine ca nu avem nevoie de curent electric ca sa ne simtim bine. Semiobscuritatea ne pria, de aceea, cand a venit lumina, am fost un pic descumpaniti. Insa atunci gazda noastra a dat drumul la magnetofon si, cel putin in ceea ce ma priveste, am mai avut parte de o premiera: intalnirea cu Modern Talking. O intalnire care m-a marcat. Nu cred ca azi, ascultand Modern Talking pentru prima data, ajung sa-ti placa atat de mult cat ne placeau noua atunci, cand cei doi erau tineri, proaspeti si frumosi (am reusit sa lipesc si fetele de vocile care-mi placeau atat de mult, dupa multi ani, cand i-am vazut la video). Asadar, nu cred ca mai poti sa te indragostesti azi de Modern Talking, cand contraoferta se numeste Rihanna, Lady Gaga, Mika si toata panoplia de rapperi cu nume care abunda in apostrofuri si combinatii (uneori inspirate) de cifre si litere. Lumea suspina azi pe alte ritmuri. Modern Talking era fundalul sonor in care, cum ar spune un clasic in viata, am castigat un concurs de imprejurari. Dezinvoltura mi-e cu totul straina si nici cu dansul nu sunt prieten la catarama, dar in momentele cruciale nici una, nici cealalta nu m-au lasat de izbeliste. Dansul nu prea era dans, era de fapt o leganare de 3-4 minute in care baiat si fata vorbeam vrute si nevrute. Si continuam si pe urmatoarea melodie, privindu-ne in ochi sau apropiind buzele de urechea celuilalt cand muzica ne acoperea vocile. Pentru prima data simteam parfumul unei fete. Pentru prima data eram constient ca buclele ei imi mangaie obrazul. Pentru prima data as fi vrut sa-mi plimb buzele pe puful delicat de pe gatul ei. Nu era prima petrecere la care mergeam, nici cel dintai blues pe care il dansam. Dar lucrurile acestea nu ma interesau inainte si nu intelegeam prea bine de ce, subit, eram atent la ele, de ce aceasta petrecere era altfel. Am dat vina pe Modern Talking. Cateva zile mai tarziu, amicul care scosese versurile de la I Just Called si care participase de asemenea la acea petrecere m-a intrebat daca stiu ce inseamna Modern Talking. “Nu”, am raspuns. “Vorbire moderna”, m-a luminat el mandru. Am fost dezamagit. Asta era evident. Adica atata engleza stiam si eu, cat sa traduc mot-a-mot cele doua cuvinte. Dar nu era corect. Modern Talking nu insemna doar atat. Nu putea sa insemne doar atat. Nu intelegeam cum de amicul care ma insotise la acea petrecere nu simtise acelasi lucru; cum de se mandrea cu traducerea bruta a numelui formatiei mele de suflet. Era cel mai bun la engleza, deci asteptam de la el vorbe mestesugite – doua, nu mai multe – care nu doar sa traduca numele unei formatii de succes, ci sa exprime inspirat acea seara minunata. La urma-urmei, nu el ne furnizase versurile de la I Just Called? Nu stiu ce era in capul meu. Nu el era poetul, nu era el autorul versurilor; nici macar nu le tradusese, doar le transcrisese. N-am reusit pana azi sa gasesc o traducere mai inspirata a acelui nume. De fapt, nici n-am mai cautat-o. Ma multumesc cu muzica duetului Modern Talking si cu valul care ma ia si ma duce cu viteza gandului cu 25 de ani in urma, in seara cand am facut pasul dinspre copilarie spre maturitate. De cate ori reconstruiesc in minte acele clipe, un zambet strengar mi se asterne pe fata. Am aflat intre timp ca numele formatiilor nu se traduc. Mi-a trecut si dezamagirea provocata de colegul pe care il admiram atat de mult. Am inteles ca seara aceea fusese speciala doar pentru mine; ca pragul dintre copilarie si maturitate nu il treci asa cum, de Revelion, treci dintr-un an in urmatorul; nu treci acest prag cu toata clasa odata, ca nu e bacalaureat, nu-l treci nici macar in acelasi timp cu prietenii cu care mergi in fiecare zi de la scoala acasa. E un moment pe care il traiesti intim. E un moment discret, care poate trece cu usurinta neobservat. Si e pacat sa-l ratezi.

DORU IFTIME este jurnalist si redactor-sef al revistei The ONE. A lucrat pentru ELLE si Luxury, a fost colaborator al revistelor Dilema Veche si Men’s Health. In 15 ani de cariera jurnalistica, a intervievat personalitati precum Dennis Hopper, Lance Henriksen, Luciano Benetton, Cecilia Bartoli, Maia Morgenstern, Marcel Iures si Kerry Kennedy.