Napoleon/ de Max Gallo

Partea a șaptea

Aici totul începe să decadă… Trebuie să plec în Orient

5 decembrie 1797 – 19 mai 1798

- Trebuie să-l întâlnesc pe omul acesta chiar mâine, spune Napoleon.

Abia a ajuns la Paris și deja îl însărcinează pe unul dintre aghiotanții săi să ducă un mesaj ministrului Relațiilor externe din cadrul Directoratului, Charles Maurice de Talleyrand-Périgord. Este absolut sigur că Talleyrand îl va primi.

Poți să-ți dai seama de cum poate fi un om fără să-l fi cunoscut personal. Iar Talleyrand, de când a fost numit ministru în iulie 1797, i-a dat de înțeles că este un aliat gata să se pună în slujba lui, pentru a profita la rândul său.

Asta înseamnă, de fapt, o alianță între oamenii cu putere.

Napoleon își amintește de prima scrisoare trimisă de Talleyrand. “Cu adevărat înspăimântat de sarcinile extrem de importante și de primejdioase ce-mi revin, am nevoie de garanția că gloria voastră trebuie să ne procure mijloacele și înlesnirile necesare în cadrul negocierilor”, i-a scris acesta în 24 iulie 1797.

Înspăimântat, fostul episcop de Autun ? Omul care celebra în 1790 slujba cu ocazia Fête de la Fédération, omul care a stat câțiva ani în exil, în Statele Unite și în Anglia, așteptând să ia sfârșit teroarea ghilotinei și care, de îndată ce a revenit în Franța, datorită sprijinului lui Barras și a intrigilor femeilor pe care le iubește atât de mult, în special ale doamnei de Staël – fiica lui Necker -, a obținut în cadrul Directoratului funcția de ministru al Afacerilor externe, este posibil ca acest om să se îndoiască de calitățile sale ? Să fim serioși. Pe un om ca el nu-l poate înspăimânta nimic. Scrisoarea lui înseamnă un singur lucru : să ne unim forțele, avem interese comune. Iar ulterior, și alte gesturi i-au confirmat convingerea lui Napoleon.

În ziua de 6 decembrie, ora unsprezece dimineața, când intră în saloanele hotelului Galliffet, de pe strada Bac, Napoleon are încă foarte proaspete în minte aceste lucruri. Talleyrand i-a dat deja de înțeles că suportă cu dificultate tutela Directorilor, și în special, pe cea a lui Reubell, însărcinat cu politica externă. Asta este de ajuns pentru a pune bazele unei înțelegeri fructuoase.

Așadar, acesta este Talleyrand.

Napoleon vede venind spre el un bărbat înalt, palid la față, cu părul pudrat după moda Vechiului Regim, cu nasul cârn. Este spân și surâde ironic. Șchiopătează. Cu greu îți dai seama ce vârstă are.

În salon, bărbații și femeile, invitați să-l vadă pe Napoleon, s-au ridicat. Talleyrand face prezentările cu o oarecare plictiseală în glas. Doamna de Staël. O femeie extravagantă pe care Napoleon n-o prea bagă în seamă. Nu are încredere în această femeie care-l soarbe din priviri, care i-a scris scrisori înflăcărate. Ce fel de femeie este aceea care nu știe să se mulțumească doar cu puterea ei de seducție, care vorbește afectat și își permite gesturi prea îndrăznețe ? O femeie care încearcă să-și ascundă urâțenia ? Napoleon îi întoarce spatele, îl salută pe navigatorul Bougainville, apoi îl urmează pe Talleyrand în cabinetul său.

Napoleon îl privește cu atenție pe ministru. Este așa cum și-l imagina, are gâtul acoperit de o cravată foarte înaltă, pieptul strâns într-o redingotă largă, are o voce puternică și gravă, este un aristocrat care vede lucrurile de sus, cu priviri fixe, un om realist, care nu se mulțumește cu vorbe goale. Un jucător abil. Dar care nu se ferește să arate în mod deschis că-l admiră pe Napoleon, și că el, ca un frate mai mare, recunoaște că mezinul acoperit de glorie are în mână cărți mai bune. În atitudinea lui, Napoleon intuiește și o anumită detașare, așa încât nu simte la el nici servilism, nici recunoașterea unei așa-zise inferiorități. “Aveți cele mai bune cărți”, pare să spună Talleyrand, “vă susțin în acest joc, fără să renunț însă la nimic.”

De astfel de parteneri am nevoie în partida pe care o joc.

- Sunteți nepot al arhiepiscopului de Reims, care îi este fidel lui Ludovic al XVIII-lea, spune Napoleon.

Repetă intenționat “Ludovic al XVIII-lea” – ca un regalist.

- Și eu am un unchi arhidiacon în Corsica, continuă apoi. El m-a crescut. Știți că, în Corsica, să fii arhidiacon este același lucru cu a fi episcop în Franța.

E un mod de a-i sugera că, pe lângă interesele imediate, au o origine similară, ceea ce ar putea constitui o garanție pentru colaborarea lor.

Această primă întâlnire se încheie. Salonul s-a umplut de lume. Toată asistența îl salută pe Napoleon cu respect.

- Cetățeni, spune Napoleon, sunt mișcat de primirea voastră călduroasă. Am făcut tot ce mi-a stat în putință atât în privința războiului, cât și a păcii. Directoratului îi revine sarcina de a ști să se folosească de rezultatele strădaniilor mele, pentru fericirea și prosperitatea Republicii.

Trebuie să fie prudent. În unele ziare, se sugerează deja că aspiră să instaureze o dictatură. Altfel ce ar căuta la Paris ? se întreabă unii. Așadar, trebuie să adoarmă vigilența unor astfel de adversari, să nu se arate avid de glorie, să fie pe placul mulțimii și să se poarte ca un cetățean modest, preocupat nu de interesele sale, ci de cele ale Republicii.

Ia masa la Reubell, directorul care s-a opus cel mai vehement clauzelor tratatului de la Campoformio, superiorul și adversarul lui Talleyrand. Aici trebuie să pară modest și dezinteresat.

Însă în ochii opiniei publice, Directoratul este alcătuit din oameni corupți, care rivalizează între ei. Important este deci să nu se compromită alături de unul dintre clanuri și să poată demonstra că nu s-a îmbogățit în război.

Dacă este primit în reședința de pe strada Victoriei, trebuie să pară că se numără printre oamenii de știință, literații, savanții, membrii ai Institutului Franței, militarii ce vin acolo. Nu trebuie să fie confundat cu oamenii politici. Berthollet, Monge, Laplace, Prony, Bernardin de Saint-Pierre, Desaix sau Berthier : acești cetățeni sunt mai presus de orice bănuială. Vorbește despre metafizică și poezie cu Marie-Joseph Chénier, îi face o demonstrație de matematică lui Laplace, fostul său profesor de la școala militară.

Pariul este câștigat atunci când Laplace exclamă : “Ne așteptam să primim orice de la dumneavoastră, mai puțin o lecție de matematică !”

Îi vine o idee : să candideze pentru a fi acceptat la Institut, pe locul lăsat vacant de Carnot. Ziarele scriu imediat despre asta. Napoleon le citește în fiecare dimineață. Jurnaliștii se miră : pe general nu pare să-l intereseze decât această candidatură onorabilă, dezinteresată.

În 25 decembrie, Napoleon întrunește trei sute cinci voturi și este repartizat în prima clasă a Institutului, “Științe fizice și matematică”, secția “Arte mecanice”.

A doua zi, la ora patru și jumătate după-amiază, ia loc între Monge și Berthollet ca să asiste la prima ședință a Institutului. Seara, cu ocazia unui dineu, doamna Tallien îl felicită.

Au trecut mai puțin de trei ani și este aproape de culme. Dar este prea devreme să arate c-o știe.

Trebuie să pară încă o vreme că este un “nimeni” și că nu face nimic deosebit.

A învățat să nu se lase îmbătat de succes. Cu ocazia ceremoniei oficiale pe care Directoratul a organizat-o în cinstea lui, la Palatul Luxembourg, nu întoarce capul spre cei care-l aclamă : “Trăiască Bonaparte ! Trăiască generalul marii armate !” Străzile din jurul palatului sunt pline de o mulțime entuziastă.

Mulțimea s-a adunat aici pentru mine. Îmi strigă numele.

Pentru că aude oamenii ovaționându-l, îi privește cu alți ochi pe cei cinci directori ce poartă pe umeri marea mantie de un roșu deschis spre portocaliu, cu guler înalt alb, cu dantele, cu îmbrăcămintea brodată cu fir auriu, pălăria neagră ridicată într-o parte și decorată cu un panaș tricolor.

Mulțimea nu lor le strigă numele. Nu pentru ei se trag salve de tun, nu pentru ei a fost înălțat altarul patriei înconjurat de statuile libertății, egalității și fraternității și nu pentru ei intonează corurile Cântecul de întoarcere, pe versurile lui Chénier și pe muzica lui Mehul, ci pentru mine.

Însă ei, cei cinci directori, au puterea să organizeze o asemenea ceremonie. Iar puterea este o rețea de complicități, de garanții și garanții suplimentare, o adevărată pânză de păianjen care leagă între ei sute de oameni.

Ei controlează încă această rețea.

Talleyrand rostește discursul. “Mă gândesc la tot ce-a făcut ca să nu supere pe nimeni cu gloria sa”, spune Talleyrand întors cu fața spre Napoleon, “la această înclinație antică spre simplitate ce-l caracterizează, la pasiunea sa pentru științele abstracte… Cu toții știm că-i displac profund strălucirea, luxul și fastul, aceste ambiții demne de dispreț ale oamenilor oarecare. N-avem, desigur, niciun motiv a ne teme de ambiția sa, ba chiar sunt convins că va trebui poate să-l solicităm noi, într-o bună zi, ca să-l smulgem din tihna și desfătarea însingurării sale închinate studiului.”

Napoleon ascultă, cu chipul impasibil, cu buzele strânse, cu privirile fixe. Talleyrand îi este de folos, fără să fi fost nevoie să se consulte înainte.

Modestia mea trebuie să facă vâlvă.

Napoleon a hotărât să spună doar câteva cuvinte, așa cum se cade unui om care nu vrea să iasă în evidență.

“Pentru a fi liber, poporul francez”, începe el, “trebuia să lupte împotriva regilor. Pentru a câștiga o Constituție întemeiată pe dreptate, trebuia să învingă optsprezece secole de prejudecăți. Atunci când fericirea poporului francez va fi consfințită de cele mai bune legi organice, întreaga Europă va deveni liberă.”

Este ovaționat. Să fi înțeles mulțimea că țara nu dispune încă de “cele mai bune legi” ? Și că el, Napoleon, cunoaște situația ? Trebuia să spună acest lucru, cu riscul de a fi imprudent, căci el trebuie să întruchipeze voința de schimbare.

De când a venit la Paris, i se tot pun întrebări. Ce are de gând ? Oamenii contează pe el pentru ca în țară să se instaureze în fine pacea și să nu mai aibă loc lovituri de stat. Trebuia deci, să dea de înțeles că împărtășește aceste idei.

A doua zi după ceremonie, rămâne acasă, pe strada Victoriei. Bourrienne îl vizitează. Era și el de față la Palatul Luxembourg.

- O ceremonie extrem de rece, spune el. Toată lumea părea să se controleze și am observat pe toate figurile mai multă curiozitate decât bucurie sau dovada unei adevărate recunoștințe.

-  Le este teamă, explică Napoleon, mă urăsc.

Îi arată o scrisoare primită în acea dimineață, în care i se garantează că se pune la cale un complot împotriva sa, pentru a fi otrăvit.

- Cei care mă aclamă, spune Napoleon, m-ar fi sufocat bucuroși sub coroanele triumfale.

Prin urmare, este nevoie de prudență. Pentru a rămâne în viață va avea grijă să-și ascundă gloria și orgoliul.

Îi cere unui slujitor fidel, fost soldat, să-l însoțească. El este cel care îl servește la masă și îi toarnă vinul.

Sieyès și François de Neufchâteau, între care s-a așezat la banchetul oferit în cinstea sa de către cele două adunări, Consiliul Bătrânilor și Consiliul celor Cinci Sute, se miră de precauțiile pe care și le-a luat. Fuseseră deja surprinși de faptul că l-au văzut venind la Paris într-o “trăsură foarte modestă”, îmbrăcat în haine civile, dar încălțat în cizme cu pinteni, de parcă ar fi vrut să fie pregătit să poată sări pe cal la nevoie.

Le răspunde surâzând. Se prefac oare că nu știu că cei care deranjează sunt uciși ? El știe ! Și mai știe că deranjează. Iacobinii îl bănuiesc că vrea să instaureze o dictatură. Directorii se tem că-și pierd puterea.

Așadar, chiar la acest banchet somptuos de opt sute de tacâmuri, patru servicii, opt sute de lachei, treizeci și doi de șefi de sală, cu vin de Cap, de Tokay, cu crapi din Rin și trufandale de tot felul, servitorul său îi va schimba tacâmul, farfuriile și paharele, și-i va oferi ouă fierte moi.

La Talleyrand, în schimb, este cu totul altceva.

În ziua de 3 ianuarie 1798, la ora zece treizeci seara, Napoleon intră în saloanele hotelului Galliffet, unde îl așteaptă Talleyrand și aproape cinci sute de invitați.

Săptămâni întregi s-a lucrat la decorarea clădirii. Cântăreți, artiști coregrafi, muzicieni oferă reprezentații pe estradele ridicate în mijlocul saloanelor. Peste tot sunt arbuști, iar pe pereți cópii care reproduc capodoperele pe care Bonaparte le-a cucerit în Italia. În curți, niște soldați și-au ridicat corturile. Scările și saloanele sunt parfumate cu ambră. Femeile, îmbrăcate după moda romană sau greacă, învăluite în muselină, mătase și crep, au fost alese de Talleyrand personal, pentru eleganța și frumusețea lor.

Napoleon o privește pe Joséphine, nepăsătoare, surâzătoare, cu o diademă de camee în păr. Este una dintre cele mai frumoase femei. Și este a lui.

Are ce și-a dorit. Acest triumf, aceste femei și acești bărbați puternici care-l înconjoară.

Dar rămâne rezervat. A preferat să nu poarte uniforma, ci o redingotă neagră, încheiată până la gât.

Îl ia de braț pe scriitorul Arnault. Intră în sala de bal unde se dansează vals. Se dansează și pe o muzică nouă, “un contradans” botezat la Bonaparte.

Deși este eroul acestei sărbători, cu toate astea pare nervos. Se apleacă spre Arnault. Să fie îndepărtate persoanele inoportune, îi spune. Nu poate vorbi deschis. Se pare însă că nu el este suveranul la balul oferit de Talleyrand și dat în onoarea lui. Îi zărește printre invitați pe trei dintre directori. Iată culmea puterii. Acest gând îl chinuiește. Sărbătoarea sună fals, îl deranjează. Prea multă curiozitate în jurul lui și nu îndeajuns de mult respect. Însă adevăratul respect se obține doar atunci când ai în mână toată puterea.

Arnault, care a fost alungat de lângă Napoleon de mulțime, revine însoțit de o femeie pe care acesta o recunoaște imediat.

- Doamna de Staël, spune Arnault, vrea să v-o prezint, căci dânsa pretinde că are nevoie și de o altă recomandare decât numele său bine cunoscut. Permiteți-mi, generale, să mă supun voinței domniei sale.

Se creează un cerc în jurul lor. Napoleon o privește pe femeia corpolentă, care vorbește cu emfază, îi face complimente, îi pune întrebări. Simte cum disprețul și furia pun stăpânire pe el. Nu este genul de bărbat care să se lase dominat de o femeie pe care nu o dorește. Îl deranjează nu numai urâțenia ei, ci și înfumurarea. Se spune că scrie, pretinde că are idei politice. Ea !

- Generale, ce femeie vă place cel mai mult ?

- Soția mea.

- Firește, dar care este femeia pe care o stimați cel mai mult ?

Probabil că se aștepta ca el să răspundă : o femeie care gândește, care este preocupată de problemele guvernării, care scrie… Cu cine-și imaginează că stă de vorbă ? Cu un palavragiu care frecventează saloanele literare ?

- Pe cea care știe cel mai bine să se ocupe de familia ei, răspunde.

- E de la sine înțeles. Dar, totuși, care ar fi după părerea dumneavoastră cea dintâi dintre femei ?

- Cea care face cei mai mulți copii, doamnă.

Îi întoarce spatele și se îndreaptă spre sala banchetului, înconjurată de un gard viu de mirt, dafin și măslini. Se intonează Le Chant du départ, “Cântecul de plecare”. Numai femeile se așază. Talleyrand se găsește în spatele fotoliului pe care stă Joséphine. Napoleon l-a luat de braț pe ambasadorul Turciei, Esseid Ali.

Apoi, artistul Lays îi dedică Joséphinei un cuplet care este bisat :

Scumpă soață

A soldatului, a eroului învingător

Tu ce-ai pus pe-a lui inimă stăpânire

Doar tu și patria,

Plătește dară sfânta datorie

Ce-o are un popor măreț față de apărătorul său,

Ocrotindu-i fericirea

Onorezi datoria Franței.

Napoleon îl privește pe Talleyrand care stă aplecat peste umărul soției sale.

Omul acesta, un maestru al tactului, al diplomației, poate fi, prin urmare, un aliat important.

Din volumele în pregătire la Editura All. Traducere de Simona Ceaușu și Rodica Frățilă