Neagu Djuvara – 100 de ani!/ de Ziarul de duminică

444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara

Editura Humanitas

Volum aniversar 100 de ani Neagu Djuvara. Cu o prefață de Gabriel Liiceanu Cele trei vieți ale lui Neagu Djuvara. Cuvinte de apreciere semnate de Georgeta Filitti, Dan C Mihăilescu, Radu Oltean, Andrei Pleșu, Sandra Ecobescu, Andrei Pippidi, Mihai Dim. Sturdza, Horia-Roman Patapievici. Seria de autor Neagu Djuvara. Această carte aniversară condensează viața și opera lui Neagu Djuvara în 444 de fragmente memorabile extrase din scrierile și spusele auto­ru­lui. Fragmentele cuprind momentele-cheie ale biografiei istoricului, precum și ideile, opiniile, obsesiile sale privind trecutul, actuali­tatea, lucrurile cu adevărat importante în viață. Cititorul are la dispo­ziție în aceste pagini esențialul despre Neagu Djuvara ‒ redat cu vorbele sale.

„Când a revenit din exil, nimeni nu-l mai știa. Cazul lui este unic și reprezintă cea  mai surprinzătoare formă de întoarcere din cultura română. Toți marii exilați ai României au plecat fără să se mai întoarcă. Și toți au devenit mari în exil. Toți și-au împlinit destinul în afara țării. Nici unul nu și-a închis, întorcându-se, bucla vieții. Pe Djuvara însă desti­nul îl aștepta acasă. Este singurul dintre cei plecați care a cunoscut împlinirea nu în exil, ci după revenirea din el, și asta într-o perioadă a vieții care s-a întins între 73 și 100 de ani.” – Gabriel Liiceanu

„La 73 de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în țară, Neagu Djuvara era perfect fertil și alegru, pregătit pentru o nouă tinerețe, pe care a trăit-o alături de noi cu o intensitate, o pasiune intelectuală și o dis­tin­cție a civilizației admirabile. Cine a avut ochi de văzut a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit a putut auzi. Mai mult decât a făcut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga. Îngerul compa­siunii pentru suferințele irosite în istorie ni l-a adus, iar el și-a făcut cu asupra de măsură datoria de a ne arăta, în carne și oase, nouă, celor care am uitat, ce înseamnă să fii civilizat și european într-o manieră curat românească.” – Horia- Roman Patapievici

„M-am născut la trei zile după intrarea României în război. Am avut, până am plecat în Franta, la vârsta de doisprezece ani, extrase de naștere pe care scria «nascut la 18/31 august». Se dădeau ambele date.“

Viata lui Neagu Djuvara incepe șsadar in 1916, la Bucuresti, sub semnul aventurii si al peregrinarilor: „Tata insistase in 1917, in toiul Primului Război Mondial, ca mama mea, Tinca Grădișteanu, sora ei si noi, copiii, Răzvan si cu mine, să plecăm din tară, prin Rusia. A fost o aventură intreagă, fiindcă ne-a prins revolutia bolsevică la Petrograd. (…) Am luat ultimul tren catre Helsinki. Din Finlanda am trecut in Suedia, apoi in Norvegia, de acolo, cu vaporul insotit de torpilor, până in Scotia, marea fiind colindată de submarinele germane. Din Anglia a ajuns mama, cu noi toti, in Franta, unde socrul ei si bunicul meu, Trandafir Djuvara, era refugiat la Le Havre, impreună cu Curtea Belgiei, pe lângă care el era ministrul plenipotentiar al României.“

„Toată viata mea este o viată romantică“, marturiseste Djuvara intr-un interviu. O viață despre care Gabriel Liiceanu scrie in prefata volumului aniversar dedicat lui Neagu Djuvara, recent aparut la Humanitas: „Si cum să nu fie romantică – dacă nu de-a dreptul picarescă – o viață in care decorul se schimba la câțiva ani o dată? Care are, in miezul ei, neașezarea ca regulă, sau un sir nesfârșit de prea multe așezări trecătoare? Amintirile pe care le scrie in jurul vârstei de 85 de ani sunt ale unui «pribeag» care-si incepe periplul pe harta Europei (si mai târziu a Africii) la scurtă vreme de la nastere: Bucuresti, Sankt-Petersburg, Montreux, Bruxelles, Bucuresti, Sinaia, Nisa, Paris, Bucuresti, Odessa, Bucuresti, Lisabona, Stockholm, Paris, Niamey, Atena, Paris, Bucuresti… La fel de imprevizibile si schimbîtoare îi sunt si preocupările: elev la Sinaia (1924–1927), apoi la Nisa, «printre corsicani, regi afgani si sultani», si Paris (1928–1934), licentiat in Istorie la Sorbona (1937) si apoi doctor in Drept la Paris (1940), elev ofiter de rezervă si artilerist pe Frontul de Est (1941–1943), angajat la Ministerul de Externe la Directia Cifrului (1943), secretar de legatie la Stockholm (1944–1947), «activist» in exilul românesc (1948–1960), jurnalist la Europa Libera (1961), consilier diplomatic si juridic al presedintelui Republicii Niger si profesor de drept international la Universitatea din Niamey (1961–1984), doctor in istorie la Sorbona (1972), din nou activ in exilul parizian (1984–1989), licentiat al Institutului de Limbi si Civilizatii Orientale de la Paris (1988), profesor asociat de istorie la Universitatea din Bucuresti (1991–1997), in sfârsit, unul dintre cei mai indragiti intelectuali ai Romaniei de dupa 1990.“

„Acestea sunt cele trei vieti ale lui Neagu Djuvara. Cea franceză, cea africană, cea românească. Acesta e miracolul vietii lui Neagu Djuvara: cel al revenirii in tara lui dupa o absență de 45 de ani, când, intrebându-se si intrebat fiind ce mai caută aici după atâta amar de vreme, a răspuns pe un ton cu inflexiuni evanghelice: «Am venit ca să ofer, nu ca să primesc.»“

Despre scrierile sale, Andrei Pleșu spune că „au jucat si joacă, dincolo de valoarea lor intrinsecă, un rol esential in reconstructia normalității intelectuale românesti. După decenii intregi in care istoria a trebuit să se strecoare, ca disciplină, printre nenumăratele clisee ideologice, (…) Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de «ștaif» catedratic si de «exigențe» conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăță, fără dureri, plămânii neoxigenati ai cititorului autohton si convertesc normativitatea solemnă a istoriei de cabinet in pofta vitală de cunoaștere, in obiect al curiozității tineresti si al bucuriei“.