Nebuna maretie a zurbagiului valah

Imi propusesem sa incep astazi, aici, o suita de recenzii dedicate fictiunilor de ultima ora, de la romanele semnate de Ruxandra Cesereanu, Florina Ilie, Lucian Dan Teodorovici (“Tricephalos”, “Chemarea lui Matei”, “Circul nostru va prezinta”), la piesa lui Radu Macrinici “Ingerul electric”. Dar cum sa-mi refuz placerea de a ma lasa inca o data si inca rostogolit de uraganul pe nume Petre Pandrea*?!?
Chiar daca e redundant pana la Dumnezeu, chiar daca i-am comentat in repetate randuri jurnalele si memoriile mandarinale, chiar daca istoricii se feresc de el ca de sulf & tamaie (unii ii scot stanga pe nas, iar altii dreapta), chiar daca e hartuitor cu fixatiile sale vindicative (Ana Pauker – Luca – Teohari, Nae Ionescu, Hertha Patrascanu, Malaxa si legionarii, Carol II si camarila etc.), vorba e ca, din unghiul Omului interbelic romanesc, Petre Pandrea este o comoara de trairi incendiare, topiri de contrarii si entuziasme intr-o fascinanta, contagioasa libertate de sine! Cum sa nu te lasi sorbit de avalansa confesiva, de patosul revendicativ, harul portretistic, verva dementiala si aprigul moralism ale acestui “zurbagiu balcanic”, “pandur si cobilitar”, “cronicar mandarin valah”, “cavaler al Olteniei” si “om feeric”, cum singur se numeste?
La 28 august 1953, cateva luni dupa moartea lui Stalin, Pandrea isi numara “permutarile penitenciare” – Malamaison, Vacaresti, Uranus, Aiud, Ocnele Mari, Craiova – si rezuma: “circa 33 de celule in aproape cinci ani”, ceea ce formeaza o “psihologie de vagabond”. Altfel spus, asta elibereaza definitiv fiinta: “Daca am invins spaima de Destin, spaima de Societate, spaima de Foame, mai ramane sa ma inving pe mine. Operatie grea: sunt plin de amintiri orgolioase, ca un stup cu miere. Sunt animat de ambitii satanice. Am invatat sa manuiesc arma dispretului”.
Din acest punct, cand te astepti la orice, oricand si de la oricine, e limpede ca… nu mai astepti nimic. Astfel incat o iei – febril sau agale, jovial sau incruntat – pe calea celor trecute si devii Personaj in loc de scriitor, intru educarea celor viitoare. Asa se face ca, in timp ce noteaza cu amara stupefactie fervoarea cu care fiica sa Nadia citeste “Tanara garda” de Fadeev, Pandrea isi varsa in pagina “chinurile agoniei teologice” de la 1927 (“As vrea sa cred in Dumnezeu si Iisus Christos, dar nu pot. As putea fi ateu, dar nu vreau, fiindca este prea ieftin, este o atitudine pentru gusati”), evoca elementul “guzganic” din Mihai Ralea, isi fagaduieste razbunari fioroase (“Voi calari peste acesti imbecili cu armasarii sarguintei mele si cu indrazneala cazacului”), face portrete magistrale, rivalizand cu Argetoianu, Arghezi & Co. (v. de ex. Grigore Iunian, Radu Popescu, Armand Calinescu, M. Ralea, Sorin Pavel), face predictii economice incitante (“Impresia mea este ca inauntrul sistemului capitalist se va ajunge la o introducere a productiei planificate cu mai multa energie si cu un control mai eficace”), vestejeste dintr-o vorbire utopiile marxismului (“hegemonia proletariatului este o tampenie veleitara. Sarea pamantului sunt intelectualii”), isi depliaza zestrea genetica precum Cioran in “Caiete” (“sunt mongolic pe latura materna. Simt in mine efluviile podisului Gobi, dispretul total de idei si farafastacuri ideologice… Nucul din mine reprezinta nostalgia latinitatii paterne”), il probozeste pe tutea ca sustinuse ca “viitorul ortodoxiei este foarte catolic”, isi numara iubirile germane, puncteaza schimbul de femei – Liuba si Melitta – dintre Ghita Apostol si Chisinevski (p. 388), il evoca onest pe Mircea Vulcanescu (“ne detestam reciproc cu nemarturisita vehementa si cu permanenta amabilitate… In Mircea Vulcanescu zacea Banul Olteniei, omul tenace, sistematic, punctual, asiduu, dornic de a face binele si numai binele pentru plaiurile sale”), dar mai ales pe monseniorul Vladimir Ghyka.
In plus: Petru Groza – “ultimul cavaler al Daciei”, Arghezi despre A. Toma (“o batista cu muci vechi”), vinul si sexul zilnic, moartea lui Ionel Teodoreanu si atipica, dar cinstita durere a lui Pastorel (p. 155), Vasile Luca – “un gainar, un slujbas al Sigurantei, proletar zdrentaros, cu aspiratii de grof si instincte de asasin”, un C. Visoianu “intrat ca tenia in anusul cu osanza al lui Max Auschnit”. Iar peste toate, concluziile despre romani si Romania: “Pecinginea sufletului contemporan in Valahia este disperarea molcoma (…). Am depasit stadiul apartenentei la capitalism sau socialism. Aici, in Valahia, totul este fraza, exista o milenara imputiciune levantina, asiatica, fanariota, fara valorile aferente mandarinale si mistice ale Orientului. Un pospai Occidental pretentios si moftangiu care-i face incapabili de viata reala si viguroasa”.
Lectura indracita a unei istorii diabolice.

*) Petre Pandrea, “Crugul mandarinului. Jurnal intim” (1952-1958), editie de Nadia Marcu-Pandrea, prefata de Stefan Dimitriu. Editura Vremea, 525 pag.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar