Nedumeririle unui taximetrist

Scria Radulescu – Motru in anii interbelici: <Tinerimea romana nu fuge de munca, dar vrea o munca fara libera concurenta>. Asta se intampla acum mai bine de sase decenii. S-a schimbat ceva in acest rastimp? Nicidecum. Astazi, nu numai tinerimea respinge libera concurenta; o resping cercuri largi ale societatii noastre. Cat despre autoritati, nici n-o resping, nici n-o stimuleaza.

Faptul ca Romania e dominata de saracie are mai multe cauze. Dar cauza principala e tratarea concurentei cu barbiturice, pentru mentinerea ei in stare de somnolenta. Fiindca somnul concurentei indeparteaza performanta. Iar fara performanta nu exista bunastare.

Totusi, deindata ce concurenta reuseste sa-si faca loc in vreun domeniu, lucrurile cunosc schimbari spectaculare. Dezordinea se transforma imediat in ordine, insotita de disciplina financiara, de initiativa, in cele din urma de performanta. Un exemplu semnificativ: piata taximetrelor.

La Bucuresti, cateva companii de taximetre sunt intr-o competitie dura pentru clientela. Innoirile sunt evidente. Soferii nu poarta manusi si uniforme elegante ca la Tokio, dar faptul ca aparatul de taxat functioneaza corect, ca raspund promt la comenzi, ca au inceput sa invete sa zambeasca, sa fie amabili constituie premiere salutare pentru Romania. Taximetristii invata sa fie solidari cu firma, sa traga pentru firma, avand convingerea ca daca firma zboara din piata ei raman fara locuri de munca. Toate aceste exercitii galante le fac strangand din dinti, pentru a-si ascunde amarul. Fiindca sunt oameni necajiti, cu castiguri neinsemnate.

Taximetristul cu care am mers, marti dimineata, pe o strada din centrul Bucurestilor, incearca sa ocoleasca o groapa si da in alta. De necaz, ii trage o injuratura Uniunii Europene. Si intreb ce are cu cei de la Uniunea Europeana si de ce nu injura primaria. <Cum, domnule, ce am cu ei?! Sunt cu 34 de ani inaintea noastra. Asta inseamna ca de aici inainte, timp de 34 de ani, eu o sa tot dau in gropi?!> Citise omul, in ziare, ca Romania mai are de tras 34 de ani ca sa ajunga la 75% din PIB-ul de acum al tarilor din Uniunea Europeana si-l apucase disperarea.

Imi dau seama ca taximetristul intelege bine si de ce ne despart atatia ani de PIB-ul Uniunii Europene, si de ce acolo salariile sunt de 15 ori mai mari ca la noi. Dar nu intelege de ce nu e platit dupa munca si, mai ales, de ce preturile urca in timp ce salariul lui ramane pe loc. Nu intelege ca degeaba a intrat concurenta pe piata taximetrelor, daca marile companii si marile intreprinderi de stat nici nu se sinchisesc de ea. Veniturile vor face fata preturilor numai atunci cand vor fi rodul unei munci competitive, orientata cu fata spre piata. Dar nu rodul muncii unui taximetrist, al unei companii de taximetre sau al tuturor taximetristilor din Romania. Ci al muncii societatii, in ansamblu.

Atat timp cat marile intreprinderi, cu deosebire cele de stat, continua sa opereze cu costuri pe care piata nu vrea sa le recunoasca, adeseori impunandu-le folosindu-se de pozitii monopoliste, ce sperante sa avem? Fara concurenta, intreprinderile de stat nerentabile reusesc sa treaca destul de usor peste obstacole pe care singure si le ridica in cale: personal supraponderal; supracapacitati de productie – multe nefolosite sau prost folosite; structuri de costuri supraincarcate.

Inainte de decembrie ’89, libera concurenta a fost nu numai dezavuata, nu numai stigmatizata, ci si aruncata <an afara istoriei>, acuzata ca ar avea caracter antiumanist. De parca – vorba unuia dintre clasicii economiei politice -, brutarul ar munci dintr-un indemn umanist si nu tocmai dintr-o pornire egoista: coacerea painii in vederea realizarii unui castig personal. Apoi, a venit timpul prezent, al tranzitiei, in care planurile se amesteca, se confunda, in asa fel ca nu mai stim ce e bine si ce e rau, ce e legal si ce e ilegal. Ne intrebam cum sa ajungem la bunastare si ocolim singurul raspuns adevarat: de la concurenta la eficienta, cu costuri mai mici de productie, profit mai mare, competitivitate mai multa.

Daca ne-am apuca acum sa industrializam tara, pe o baza reala – eficienta maxima, prin crearea unor structuri cu fata la piata -, proiectele ar fi probabil foarte diferite de ceea ce exista deja. Sigur, istoria o fac oamenii… de la un anumit dat incolo, insa. Iar un dat al nostru, in aceste vremuri, este aceasta industrie energofaga si risipitoare. Nu putem nici s-o parasim, nici s-o distrugem. Pentru ca totul reprezinta decenii de-a randul de munca investita si economisita. Dar nici nu poate sa fie lasata… asa cum a fost. Vechile citadele industriale nu vor deveni nici competitive si nici eficiente atat timp cat nu vor fi privatizate, restructurate si puse sa lucreze in conditii concurentiale.

Inapoi este economia de comanda. Inainte e economia de piata. Intre aceste doua mari drumuri sunt problemele de zi cu zi. Faptul ca salariatii de la nu stiu care intreprindere de stat au primit totusi cresteri de salarii, fara sa fi adus un plus de productivitate, constituie la urma-urmei o problema de interes local. S-ar putea spune: surplusul de salariu loveste doar profitul investitorului. In aparenta numai. Lucrurile se schimba, insa, daca in ultima istanta investitorul va scumpi produsele si va arunca astfel in carca pietei (deci a consumatorilor) costul neprevazut ce a intervenit in urma negocierilor cu salariatii si cu sindicatele. Pentru ca ei au amenintat cu greva.

Este clar ca vechile structuri ale economiei noastre si-au epuizat resursele de crestere sanatoasa. Cum insa reformele s-au produs cu incetinitorul, am obtinut numai jumatate din rezultatul scontat: a fost calmata inflatia, a crescut PIB-ul, dar deficitele au continuat sa-si faca de cap.

Acum, cu sufletul la gura, sunt grabite reformele. Vrem ca piata, inteleasa ca fenomen natural, sa intre definitiv in viata noastra economica. Trecutul insa ne mai influenteaza pasii, prin vechile reflexe ce au supravietuit in noi.Istoria ne reaminteste ca o natie este matura pentru schimbare daca intelege bine ce reprezinta valoare, ce trebuie sa fie aruncat si ce trebuie sa fie pastrat.