Negocieri cu spatele la perete

In plin zgomot electoral, faptul ca privatizarea Bancii Agricole s-a amanat cu inca o luna, pentru ca functionarii Fondului Proprietatii de Stat si cei ai Ministerului Finantelor n-au reusit inca sa stranga toate datele cerute de investitori nu a facut mare valva.

Strans cu usa de Banca Mondiala sa vanda cele 56 procente pe care le mai detine, prin FPS, la aceasta banca, Guvernul a promis, sub semnatura in Monitorul Oficial, sa o faca pana la 30 iunie 2000. A urmat o amanare, pana pe 8 august, cand negocierile au esuat.

Se pare ca potentialul investitor cere portofoliul detaliat de credite, participatiile bancii in diverse societati sau fonduri de investitii, evaluarea exacta a activelor imobiliare si, mai important, cand si cat va injecta statul in banca pentru acoperirea pierderilor, care numai in 1999 au fost de circa 200 milioane $.

Acum, ce poate sa faca statul roman? Talentul sau de administrator a adus aceasta banca in faliment nedeclarat, cu toata sustinerea de la buget cu aproape un miliard de dolari din 1990 incoace. Asa ca trebuie sa scape de ea! Dar cum?

Ca s-o lichideze, ar insemna sa vina la plata imediata obligatii de cateva sute de milioane $ fata de banci straine, garantate chiar de stat, si sa fie acoperite depozitele populatiei, de 3.000 miliarde lei, din resursele Fondului de Garantare a Depozitelor Populatiei, cu contul deja pe rosu din afacerile Bankcoop si BIR.

Ca s-o vanda, trebuie sa injecteze capital, ca altfel n-o cumpara nimeni.

Dar care varianta este mai ieftina? Au fost estimate aceste costuri? Pana acum, conducerea de criza a bancii, numita de BNR in octombrie anul trecut, n-a raspuns limpede la aceasta problema, chiar daca hotararea de privatizare a fost luata.

La urma urmei, s-a putea pune problema, de ce sa acopere statul pierderi care nu-i apartin, mai ales ca a ramas cu putin peste jumatate din capitalul social? De ce sa suporte bugetul pierderile companiilor private? Sa suporte cei care le-au provocat!

Dar cei care le-au provocat sunt din aceeasi ceata cu cei care trebuie sa decida ce trebuie facut. Amestecul de interese intersectate la nivel inalt va face ca lucrurile sa ramana tulburi in continuare, ca si la Bancorex. Muritorul de rand nu poate sa afle decat ca, din timp in timp, statul mai are la plata cateva mii de miliarde de lei in contul datoriilor, si ca statul n-a avut de ales, a trebuit sa salveze banca.

Ca urmare, situatia negociatorilor statului in afacere este mai mult decat ingrata. Sunt cu spatele la perete. Singurul ofertant, consortiul americano-elen, are toate atuurile in mana pentru a-si impune pretentiile.

In plus, in afara de un nume cu rezonanta de seriozitate in mintea clientilor si o retea intinsa de sucursale si agentii, care acopera chiar orasele mici si comune, Banca Agricola nu prea are ce vinde.

Asa ca situatia este aproape fara iesire.

Este acesta drumul oricarei banci de stat? Nu poate fi oprita devalizarea daca managementul nu are cui da socoteala? Experientele Dacia Felix, Credit Bank, Albina, Bankcoop, BIR sau FNI dovedesc contrariul. La prima vedere insa. In realitate, tot institutiile statului au ramas pagubite. CEC-ul, FPS-ul, alte banci de stat, printre care chiar Banca Agricola, au avut plasamente de sute de miliarde la bancile private intrate apoi in faliment.

Amanarea la nesfarsit a privatizarii Bancii Agricole nu are cum sa rezolve problema. Chiar daca se negociaza cu spatele la zid. Nimeni nu poate garanta ca situatia nu se va inrautati si mai mult, ca cererea de acoperire a pierderilor de la stat nu va creste si mai mult, iar menghina va strange si mai tare.