Neînvins vulturul nordic

Mare aventură antologiile! Cum se expune autorul în toate fazele operei lui, când módele au ajuns atât de repede schimbătoare! O antologie îmi apare ca un autoportret nud ori ca o natură moartă, după caz. Trebuie să fii foarte bun sau foarte inconștient ca să accepți să fii antologat.

Orb prin nord (Paralela 45, 2009) a lui George Vulturescu are fisuri în tencuială, acoperișul mai curge pe ici pe colo, dar în rest se ține bine. Este vorba despre o poezie elevată, nondescriptivă, profetică și tumultuoasă. Posibili strămoși fiind William Blake și Aron Cotruș. Ceea ce uimește după lectura volumului este unitatea stilistică și tematică a unei arte care se revarsă necontenit de vreo 30 de ani. Propriu-zis, un program stabil a priori, pe care poetul l-a urmat cu cerbicie, nuanțând, adâncind, reconsiderând din unghiuri diverse. Se simte, însă, aceeași mână, aceeași voință de sistem și aceeași abordare. Este modul de elaborare a operei specific unui filosof de formație hegeliană.

Mai întâi, scriitorul și-a delimitat orgolios o provincie, pe care a ecografiat-o, scanat-o si cartografiat-o până a obținut spiritul provinciei respective. O provincie ca un regat, dar un regat sufletesc, iubit și renegat deopotrivă. George Vulturescu s-a specializat în transfigurarea realității și în distribuirea spiritului în aparențe cotidiene. De-realizare și realizare.

Antologia debutează cu o selecție din Tratat despre Ochiul Orb (1996). Orașul apocrif își așteaptă poetul care să-l legitimizeze. Poezia, la rândul ei, e meserie grea, dureroasă, singura însă capabilă să stoarcă sens dintr-o existență alienantă: “Nu-mi face plăcere să scriu. Ca și cum ai schimba scutecele/veacului. Ca și cum ai extrage măselele cariate. Poemul/ devine un post de prim-ajutor cu <<sanitari pricepuți>>”. Ciocnirea dintre nostalgia sămănătoristă și greața de oraș a poporaniștilor are ca rezultat versuri cu decor și stare de spirit bacoviene, mai puțin dezabuzarea și fatalitatea patetică. Crâșma și oamenii cavernoși sunt dispuse contrapunctic unor leitmotive textualiste. Deși pomenește frumusețea pierdută a copilăriei de la sat și urâțenia disperată a orașului, poetul este extrem de conștient de actul scrierii. Frumos și urât, inspirație năvalnică, incendiară, dar continue mediatții asupra scrisului. Complicitatea lecturii e construită pe o structură de metafore ce reiau teoriile textualiștilor și ale structuraliștilor în general: “cineva ți-a aruncat frânghia scrisului să te agăți””, “vinul fermentează, vinul e scrisul”.

George Vulturescu este, așadar, un scriitor ce vine și dinspre bibliotecă. Pentru el scrisul nu este mântuire, ci un chin necesar deschierii unui al treilea ochi: “Acum când scriu văd cu poemul cea ce nu am văzut/ zilnic” (Podul sau dictatura ochiului).

Acesta este Ochiul Orb, cu dublă deschidere, interioară și exterioară. El nu este doar un vizor, ci și un judecător aspru, pronunțându-și sentințele în versuri. E ca și cum poetul ar fi posedat de acest Ochi pe care-l blestemă și adulează simultan. Ochiul este un stomac ce înghite hulpav realitatea (“Versul înghite tot ce-i pun pe masă”, Tensiunea detaliului I), apoi o textualizează. Cum nu sunt deloc fermecat de mașinăria textualistă, o să depășesc repede aceste narcisisme de breaslă.

În Tensiunea detaliului II, un vers spune: “Să nu predice poemul”. E mai mult decât gâtuirea elocvenței, așa cum o propunea Verlaine. Aici ideea este să nu judeci, ci să înregistrezi. Firește, obiectivitatea totală nu este posibilă dar, într-adevăr, George Vulturescu nu se transformă în poet didactic ori în poeta vates. El este un dionisiac incorigibil și multe dintre metaforele sau personificările referitoare la dans, țâșnire, luptă, zbor etc. au tensiunea din Așa grăit-a Zarathustra.

Cât despre religiozitatea acestei arte, cuvântul cel mai potrivit este nedefinită. Mistică însă este – adică ar vrea să fie. Depinde de cât de mult îi permite Ochiul Orb, care pare un daimon gnostic: “Ochiul Orb e obscen/ ca un sex/ al neantului” (Planctoanele Ochiului Orb – din (altă) dare de seamă despre Ochiul Orb). Sufletograf extrem de sensibil, el este atât de poluat – sau mai curând întristat de atâta păcate -, încât îi vine greu să mai creadă. Dar tensiunea mistică este împinsă spre hipertensiune, ceea ce menține în viață creația poetului nordic. Plus sentințele care vădesc o mare profunzime. Plus acele metafore scăpărătoare, care nu îi reușesc rar. Unul dintre cei mai importanți poeți ai apocalipsei, manifestându-se ca un profet vâlvoi, virulent, dar care nu poate rezista ispitei de a rosti frumos, în figuri maxime.

Fotografia lui George Vulturescu a fost realizata la Zilele Revistei Familia 2009.