Nel mezzo del camin/ de Daniel Nicolescu

Pe vremea aceea, el era, după canoanele dantești, la jumătatea vieții. Eu, mai tânăr cu 13 ani. Învățasem de la el totul, sau, ca să n-o iau razna chiar de la început, tot ce era important: tâlcul prieteniei, franchețea confesiunii, tăcerea înțeleaptă, împărțirea la doi (fără rest), înmulțirea la infinit a lucrurilor frumoase (și fără rost), recunoașterea greșelilor și a ignoranței proprii, tocirea, pe zimții ironiei, a greșelilor și ignoranței celorlalți, duhul parșiv dar vindecător al poeziei, faptul că regii nu pun mâna pe uși (sau, dacă vreți, că umerii noștri nu sunt făcuți pentru zdrențe) și, mai presus de orice, poate, adevărul că suntem făcuți pe jumătate din viață, pe jumătate din moarte.

În după-amiaza zilei de 20 iunie 1987 pornisem împreună, eu și Dan Radu Stănescu, în jos pe bulevardul Hristo Botev, cu pas săltat, și aveam, cum ar fi zis Geo Librecht, „les étoiles dans la valise/ et la lune aux rêves du bord/ sans destination precise/ on naviguait à perdre le corps”.

Mă rog, destinația nu era precisă, dar se preciza pe măsură ce vipia și plictisul prindeau să-și ițească rânjetul: trebuia luat și depozitat pentru orele serii trăscăul de week-end, săniuța tuturor alunecușurilor noastre nocturne, sesamul spre încă neștiute meleaguri cu demoni și miracole. Am ajuns la ceea ce se chema „Circul foamei” (deși, pentru noi, era al setei) de la Piața Unirii, unde speram să găsim, în proaspăt deschisul magazin de la etajul I, ceva licori imunde. Umblând în dorul lelii printre rafturile cu otrăvuri de tip „Primula” sau „Bastion” (celelalte, dintr-o jenantă lipsă de imaginație onomastică, se chemau simplu vodcă sau lichior), spunând „nu” cu capul, dar „da” cu inima oricărei propuneri de alcool, auzim, dintr-o dată, amplu, apocaliptic, nesfârșit, rostogolit și roșu, sunetul unei prăvăliri.

Apoi, liniștea aceea rea, vibrată de presimțirea unui huruit și mai mare, cel de după cutremur.

Afară se schimbase peisajul.

În coasta din stânga sinistrei hale unde ne căzneam să ne facem cumpărăturile, căzuse în genunchi, alături de câțiva deja îngenunchiați creștini cu ochii în lacrimi, printre lumânări care pâlpâiau viu și ceruiau caldarâmul, însăși Biserica Sfânta Vineri. Apoi, din genunchi, clădirea a căzut de-a bușilea și a dispărut într-un nor de praf, ca o cortină de teatru care pecetluiește o lume. (Istoria o știți cu toții: din ordinul Elenei Ceaușescu, biserica trebuia demolată. Demolatorii de profesie au refuzat, așa că ucazul se cădea împlinit prin efortul patriotic al unor deținuți. Tocmai la acest din urmă efort fusesem, eu și Dan, martori involuntari. Asistasem pentru întâia oară în viața mea la o execuție în direct. Călăii se duseseră să-și spele cagulele și mănușile de sânge, iar victima se ridicase la ceruri, în raiul bisericilor, acolo unde nu există nici durere, nici demolare.)

Ce-i mai rău e că, simultan, s-a schimbat peisajul și înăuntrul meu.

Un gol dens sau o ruinare continuă, o bandă a lui Moebius cu toate fețele negre, pe spinarea căreia pășeam, încercând să găsesc un liman. Îmi venea să cânt, eu cel care nu cântasem niciodată, de teamă că tăcerea și noaptea să nu se prăvălească peste mine, eu care deja trăiam în umbră. M-am simțit tras afară, în lumea cu lumină, cu ploi și soare, de mâna lui Dan (o mai făcuse o dată, când tatăl meu era pe moarte și când afară, în înălțimea nopții din curtea Spitalului 9, cântase cucuveaua). O scuturare harnică și stenică, făcută din vorbe: mă îmbărbăta plângând și luând asupra lui tot ceea ce ar fi putut fi propriul meu coșmar.

Când am ajuns acasă, s-a pus pe scris și a reclădit din cuvinte biserica, ba chiar, în asta nouă, vesel-trist loc de pomenire, a zidit și un trup ca să-i împiedice surparea, pe cel al Elenei, cea care o condamnase pe Sf. Vineri. Și tot așa, râsu’ plânsu’ până în zori, deprinzând de la el, care îmi oferea propriul aer, să respir din nou, ca după resuscitare, și mai ales învățând să nu mă mai tem de toate chipurile neantului, pentru că, nu-i așa, oricum suntem făcuți pe jumătate din viață, pe jumătate din moarte.

La închiderea acestei ediții a Ziarului de duminică am aflat,  întristați, că poetul, traducătorul, colaboratorul și prietenul nostru – Dan Radu Stănescu a plecat dintre noi. Am republicat, la despărțire, un portret al lui Dan Radu Stănescu semnat  în urmă cu cinci ani de Daniel Nicolescu.